Marwh Osman Ahmed Osman (foto stânga), o sudaneză de 28 de ani care locuiește de un an în București, a povestit pentru Libertatea cum arăta viața ei într-o țară cu conflicte permanente și ce a făcut-o să-și asume riscul de a pleca spre București, o țară despre care știa doar că aici nu e război. Speră să-i poată aduce curând și pe cei doi copii ai săi rămași acasă, și pe mama ei.
Aproape 40% din populația sudaneză trăiește în sărăcie și cei care au un loc de muncă nu câștigă mai mult de 40 de dolari pe lună. Între 2020 și 2022, 88 de sudanezi au cerut azil la noi. Marwh e una dintre ei.
Într-una dintre poze, doi copii în albastru și roz sunt pe bicicletă în mijlocul străzii. E mai degrabă o uliță, cu pământul roșcat care pare să se reflecte și pe cerul care a căpătat irizații calde. Într-o alta, același cartier, cu palmieri și vile pe o parte și pe alta, construcții care par totuși improvizate. Și același pământ de un roșu african care umple imaginea. „Acum orașul meu nu mai există”, spune Marwh, o sudaneză de 28 de ani care a ajuns în România anul trecut. Aceste fotografii de pe telefonul fetei compun o memorie dureroasă.
Sharg Alneel, localitatea sa de lângă capitala Khartoum, este distrusă. Mama lui Marwh și cei doi copii ai ei, de 4 și 6 ani, au trebuit să fugă de acolo. Tânăra deja ajunsese în România când oamenii au fost strămutați.
O țară într-un conflict continuu
Și astăzi, la început de iulie 2023, Sudanul este în plină luptă între armată și gruparea paramilitară Rapid Support Forces (RSF), conflict care a erupt în aprilie anul acesta. Dar situația din țara din nord-estul Africii, cu o populație de 30 de milioane (după separarea de Sudanul de Sud în 2011, anterior avea 50), a fost departe de a fi liniștită în ultimii aproape 70 de ani.
În 1956 și-a câștigat independența, dar regimul democratic instalat a suferit mai multe lovituri de stat, fie de la stânga radicală, fie de la dreapta radicală, apoi a trecut la un regim comunist, ca apoi să preia puterea regimul lui Omar al-Bashir;
Între 1989 și 2019, Sudanul a fost o dictatură militară condusă de al-Bashir, acuzat de tortură, persecuție a minorităților, sponsorizare a terorismului global și genocid etnic;
În 2018 au izbucnit proteste din cauza intenției guvernului de a tripla prețul la mărfuri într-o perioadă în care inflația era la 70%. Oamenii au cerut demisia dictatorului și apoi a urmat lovitura de stat din 11 aprilie 2019 și arestarea lui Bashir;
În 2021, țara era condusă în comun de președintele consiliului suveran de tranziție Abdel Fattah al-Burhan și prim-ministrul Abdallah Hamdok. Apoi, spre finalul anului, a avut loc o lovitură de stat condusă de primul, care a capturat guvernul civil și a declarat stare de urgență;
În aprilie 2023, când se discuta un plan de tranziție, a izbucnit un conflict pentru putere între comandantul al-Burhan și adjunctul său, Mohamed Hamdan Daglo, șeful forțelor paramilitare RSF, care continuă până azi.
Potrivit unei estimări din iunie, mai mult de 3.000 de oameni au murit, iar peste 6.000 de persoane au fost rănite
Refugiați sudanezi, în iunie 2023. Foto: Hepta
„De teamă și zgomot, copiii dorm sub pat”
Khartoumul a fost luat cu asalt de tancuri, avioane și trupe în aprilie. În primele trei zile de conflict, au murit 400 de oameni și 3.500 au fost răniți.
În tot acest timp, Marwh Osman Ahmed Osman se uita la știri din România și aștepta disperată vești de la familia ei. A trăit zile de groază când aceștia nu au avut internet și nu i-au putut transmite mesajul mult așteptat: „Suntem bine”. Și acum mai sunt astfel de zile și atunci nu are liniște.
„În zona în care stau copiii cu mama mea acum, un cartier din Khartoum, este foarte greu. Copiii, de frică și de la zgomot, dorm sub pat”, spune sudaneza. Ne-am întâlnit la sediul Agenției ONU pentru Refugiați din București și vorbim cu ajutorul unei translatoare de arabă. Înainte ca traducătoarea să ajungă, mă înțeleg cu Marwh prin limbajul corpului, după ce am epuizat puținele cuvinte în arabă pe care le știu: „Salaam aleikum”, „Ana Andreea”, „Marhaban” (Pace ție! Eu mă numesc Andreea. Bună!). Marwh zâmbește larg, cu o dantură perfectă, în timp ce își ia micul-dejun, o banană și o doză de energizant, și mai butonează telefonul.
„Dacă nu o să am unde să fug?”
La 5 mii de kilometri de casă, România i-a adus puțină liniște. Nu totală, fiindcă abia a depus cererea pentru a primi azil și copiii, și mama ei. Abia atunci va îmbrățișa pe deplin viața din București.
Potrivit datelor Inspectoratului General pentru Imigrări, între 2020 și 2022, când s-au întețit conflictele, 88 de sudanezi au depus cereri de azil la noi, 17 au primit o formă de protecție – 12 protecție subsidiară, 5 de refugiat.
„Când am plecat, m-am gândit doar la faptul că poate vom ajunge în punctul în care nu se va mai găsi nimic de mâncare. De asta am luat decizia să plec cât mai repede. La asta mă gândeam mereu: dacă nu vor mai fi medici? dacă nu va mai exista nimic de mâncare? Apoi, mă gândeam: dacă nu o să am unde să fug?”, spune tânăra.
Ce avea țara noastră în fața altora care sunt un magnet pentru refugiați? Niște cunoștințe din Sudan care ar fi ajutat-o la sosire și pace.
„Am ajuns în România cu un contract de muncă. Acum e foarte greu să pleci, s-a închis și aeroportul de acolo, nu mai poți să pleci în altă parte acum, de când e război. Eu am aplicat în Kenya pentru viză, pentru că în Sudan nu există o ambasadă a României, am făcut un interviu pentru muncă la o firmă și am fost acceptată”, povestește Marwh.
Spune că a plătit cam 1.500-1.700 de dolari recrutorului, bani împrumutați de la un unchi care locuiește în SUA. „M-a așteptat un prieten din Sudan la aeroport. Firma, de fapt, nu exista, era doar în acte, dar nu dădea la nimeni de lucru efectiv, am fost păcălită”, spune tânăra.
În realitate, există extrem de multe firme specializate în trafic de refugiați. Multora care fug din țările de conflict le este necesar doar drumul până într-o țară care să-i pună la adăpost. Traficanții de migranți din Africa spre Europa și din America de Sud spre America de Nord câștigă estimativ 6,75 de miliarde de dolari în fiecare an. La nivel global, sumele sunt și mai mari, potrivit organizației Transnational Organized Crime. Mii de oameni mor în fiecare an pe ruta spre libertate și o viață mai bună.
O țară bogată cu oameni săraci
Marwh a riscat pentru că nu mai avea nicio altă cale. După ce a terminat liceul, făcea diferite produse de patiserie, plăcinte cu brânză, pe care le vindea pe stradă. Era cu adevărat norocoasă luna în care ajungea la 20-30 de dolari venit.
Sudanul este o țară cu resurse, industria petrolieră fiind principala sursă de venituri, dar corupția și starea permanentă de conflict fac ca 40% din populație să trăiască în sărăcie. După separarea de Sudanul de Sud, țara a pierdut 75% din zăcămintele de petrol și până în acest an, PIB-ul de țară a devenit de trei ori mai mic. Într-un clasament global în funcție de PIB, Sudanul este pe locul 61 în lume. România este pe locul 34, de pildă.
O refugiată sudaneză în Ciad. Foto: Hepta
„Avem și mult aur, e o țară bogată. Este însă tare greu acolo”, rezumă Marwh situația economică de acasă. Dar adevărata situație economică se vede în cât câștigă oamenii: în Sudan, cei care erau norocoși să aibă un loc de muncă primesc în jur de 40-50 de dolari pe lună sau și mai puțin. Un profesor câștiga între 23 și 52 de dolari, potrivit platformei Bdeex.
Rude și vecini împușcați pe stradă, doctorii tratează civilii pe ascuns
Între timp și-a cunoscut soțul, i-a avut pe cei doi copii și apoi au divorțat.„Eu m-am despărțit de soț și nu mai știu unde e, copiii au rămas cu mine, eu sunt reprezentant legal. Mai am un frate care a fugit înaintea mea și nu mai știu nimic despre el. Nu ne-a mai dat niciun semn de când a plecat.”
Până la arestarea președintelui Al-Bashir în 2019, au avut o perioadă de liniște. Apoi luptele le-au suspendat efectiv viețile. Oamenii erau ridicați fără o vorbă de pe stradă.
„Era revoluție acolo, oamenii ieșeau pe stradă să-și ceară drepturile, nu mai exista nicio posibilitate să muncești, nici să înveți, să mergi la școală. Era foarte greu, oamenii ieșeau pe stradă, armata îi aresta, s-a tăiat curentul, nu mai era nici apă, era tare greu să mai poți trăi acolo. Din cauza asta, când am văzut că e revoluție, că oamenii sunt pe stradă, mi-am zis că e mai bine să plec.”
Așa arată corturile refugiaților sudanezi în Ciad Foto: Hepta
Își scoate telefonul să-mi arate un video cu o rană supurândă. Mă forțez să nu iau privirea de la imaginea crudă. Este o realitate pe care milioane de sudanezi o privesc fără niciun blur. „Este piciorul unchiului meu, a fost împușcat și nu am avut cum să-l ducem la spital. Acum un an a murit un verișor de-al meu pentru că a ieșit pe stradă și a fost împușcat. Am avut și vecini care au fost împușcați sau care au schije în corp de la bombe. Un alt unchi, fratele mamei, trebuia să facă periodic dializă pentru rinichi, dar a murit după 20 de zile pentru că nu a putut să ajungă la spital. Au închis toate spitalele, le-au distrus cardurile medicale oamenilor, oricum nu mai erau valabile și nu le mai furnizau servicii”, spune dintr-o suflare fata și traducătoarea își caută cuvintele și intonația potrivită pentru așa o povestire.
„Doctorii mai veneau acasă și tratau oamenii pe ascuns. Spitalele au rămas special pentru poliție sau armată, nu e important pentru stat ce se întâmplă cu civilii.”
„A început și violența împotriva femeilor, au început să le caute, intrau peste ele în case”
Orașul ei este astăzi una cu pământul acela roșu. „În zona în care locuiam nu mai este nimeni acum, au distrus tot. Au furat din magazine, au furat aurul, au distrus piețele, au furat tot. Apoi a început și violența împotriva femeilor, au început să le caute, intrau peste ele în case, oriunde. Mama și copiii au putut să fugă din zonă cu foarte mare greutate. Nu e deloc viață acolo, oamenii încearcă să fugă cât mai repede”, mai povestește tânăra.
Mama ei și cei doi copii sunt printre cele 2,2 milioane de refugiați interni din Sudan. Alte 645 de mii au găsit o cale să părăsească țara.
Anul trecut au fost strămutate din cauza conflictelor 110 milioane de oameni în toată lumea, adică un om din 74 a trebuit să-și părăsească casa, potrivit Organizației Națiunilor Unite, citată de platforma Axios. Cei mai mulți refugiați vin din Siria, Ucraina și Afganistan, dar organizația avertizează că trendul crescător al persoanelor care fug pentru supraviețuire se va menține în acest an din cauza conflictului din Sudan.
Fumul luptelor între forțele armate sudaneze și trupele de paramilitari, mai 2023. Foto: Hepta
„Multă lume mi-a spus că sunt frumoasă – jamila”
Marwh este recunoscătoare că a ajuns în siguranță la București, la prietenii ei. Azi spune că știe deja vreo 15 sudanezi care locuiesc în București, o foarte mică comunitate. Între timp, din octombrie, lucrează la o firmă de curățenie, loc de muncă găsit cu ajutorul unei alte femei din Sudan. „Locuiesc în Pantelimon, în sectorul 2. E foarte liniște, e frumos, locuiesc singură. Lucrez cam 10 ore pe zi, șase zile pe săptămână. Ies la 8.30 din casă și mă întorc obosită la 8.30, nu mai am timp de nimic. Am o singură zi liberă. Dar mi-e bine”, spune fata despre viața ei aici.
N-a apucat să vadă multe locuri din București, dar îi plac parcurile și oamenii. „Mă bucur că nimeni nu m-a atacat sau apostrofat pentru felul cum mă îmbrac, ba chiar multă lume mi-a spus că sunt frumoasă, jamila (accentuează cuvântul și mă privește, ca să îmi îmbogățesc vocabularul în arabă). Am fost complimentată de multe persoane”, spune tânăra și pentru prima dată zâmbește feminin și ușor jenat.
Femeia de religie islamică poartă un batic crem și o bluză lungă albastru ciel. „Noi ne îmbrăcăm cu haine lungi, suntem acoperite, ne îmbrăcăm cu batic, cu o rochie lungă croșetată. La fel și la bărbați, tradițional poartă costum lung și ceva pe cap”, dă explicații.
„Era bine înainte când nu dădeau bombe”
Poate că despart mii de kilometri România de Sudan, dar universal în ADN-ul uman rămâne dorul de mâncarea de acasă. Locul comun al nostalgiei, indiferent de pașaport, trece prin farfurie. „Mi-e dor de mâncarea noastră, că nu prea găsim aici multe variante din ce avem acolo. Mâncare românească nu am prea încercat, doar de la Luca, covrigi. Nu știu multe lucruri și nici n-am vrut, să nu-mi placă dacă încerc ceva”, spune ea.
În rest, face totul ca România să-i devină acasă. „Mă bucur că aici e liniște, pot să dorm noaptea și nu am avut probleme deloc. Copiii plâng încontinuu acolo, aici cu siguranță vor fi mai bine. Nu vreau decât să vină, să fie în siguranță, să înceapă școala. Nu-mi doresc decât siguranța și iubirea, sprijinul familiei. Aici mă opresc, nu vreau să merg în altă parte, e de ajuns.”
Speră ca pentru prima dată în viața ei, pe 20 noiembrie, când va împlini 29 de ani, să facă prima petrecere din viața ei, cu copiii și mama alături.
Ce amintiri fericite ai din Sudan? o întreb. „Era bine înainte când nu dădeau bombe, nu le făceau oamenilor nimic…” Se mai gândește o clipă. „Când eram mică, am fost fericită, când mergeam la școală și eram cu familia. Era bine atunci.”
