Cum ne tratăm bătrânii spune mult despre societatea în care trăim. Antropologul Alex Bălășescu a studiat problema și explică, într-un interviu pentru Libertatea, cât de rău stă România la acest capitol și la ce trebuie să ne așteptăm când trăim în spații culturale care consideră bătrânii o inutilitate.
Alex Bălășescu are un doctorat la Universitatea din California şi un masterat la Universitatea din Lyon. O carieră profesorală în SUA, Europa și Orientul Mijlociu. A fost și director adjunct la Institutul Cultural Român din Istanbul. Antopologul a studiat fenomenul ageism-ului în România.
Ageism-ul este o formă de discriminare bazată pe vârstă (age în engleză). Aceasta se referă la tratamentul nedrept sau prejudecățile față de o persoană sau un grup de persoane sau un grup de persoane pe baza vârstei lor. Fie că este împotriva persoanelor mai în vârstă sau împotriva celor mai tinere. Discriminarea poate duce de la refuzul angajării până la lipsa accesului la resurse și servicii.
Vasile Ernu: Acum câțiva ani am scris câteva texte despre situația deplorabilă a bătrânilor. Numeam fenomenul „abandonul bătrâiorilor”. Tu, antropolog fiind, ai venit cu un text scris cu Iulia Hau, numit „Ageism-ul, sau cum să te disprețuiești pe tine din viitor” care a devenit un text de referință. Care este ideea centrală a poveștii?Alex Bălăşescu: Întâi, mulțumesc pentru invitația de a intra în dialog pe această temă care, iată, ne preocupă pe amândoi. O fi pentru că îmbătrânim? Ideea centrală este chiar aceasta: cu toții, dacă suntem norocoși, îmbătrânim, dar dacă suntem ghinioniști o facem în spații culturale care consideră bătrânii o inutilitate.
Antropologul Alex Bălășescu. Foto: Facebook
Apoi în articol am încercat sa (ne) răspundem la mai multe întrebări: de ce ar fi bătrânețea considerată inutilă, ce ne spune asta despre societatea respectivă, cum se manifesta această percepție și cum se reflectă ea asupra categoriei țintă, dar și asupra discursului despre societate în general, ca să spun așa. Cu alte cuvinte, cum se gândește societatea pe sine în totalitate, prin prisma atitudinilor și practicilor legate de bătrânețe și bătrâni.
– Cum stau lucrurile în România la acest capitol?– Prost. În articolul pe care l-ai amintit am adus atât date, cât și exemple de discursuri despre bătrânețe din diverse zone sociale, de la divertisment la analize sociologice, care arată că atitudinea generală este una de indiferență, dacă nu chiar dispreț.
Când mă refer la analize sociologice, mă refer la faptul ca inclusiv în cadrul lor găsim un limbaj ageist, care reflecta de fapt cultura care le-a produs și care nu este doar românească, ci e vorba de cultura utilitaristă.
Sunt acel tip de analize care se referă la bătrâni ca la o categorie economic neviabilă, care doar consumă resurse. Ori asta nu este pe deplin adevărat, însă contribuțiile lor la societate nu sunt cuantificate și de multe ori nu sunt cuantificabile, deci ele trec neobservate în societate și sunt ignorate de specialiști…
– Ai un exemplu?– Uite, de exemplu, nimeni nu vorbește despre cum bătrânii de la sate aduc un aport de hrană și timp eliberat copiilor lor adulți de la orașe prin produsele agricole cu care umplu portbagajele acestora și prin faptul că iau în grijă nepoții. Asta creează timp adulților, timp pe care aceștia îl transformă în muncă, deci în producție economică.
Mai creează și mai mult venit disponibil care se duce către alte sectoare ale economiei. Deci bătrânii, atunci când sunt parte din rețele interinstituționale, sunt extrem de utili. Însă invizibilizaţi de o cultură a fetișismului tinereții.
– Acum tragedia din Voluntari a adus în faţă această situație nu doar a nepăsării faţă de bătrâni, ci chiar a exploatării lor. Tu crezi că acest fenomen este un accident sau el se înscrie într-un context mai larg? Unii dau vina doar pe instituții, pe o camarilă. Alții vorbesc despre un fenomen mai larg care ţine – dincolo de cazul concret – de o întreagă ideologie a sistemului neoliberal. – Din păcate, nu este un accident, dar nici nu este doar ideologia neoliberală. Dacă ne uităm la lucruri dintr-o perspectivă mai largă (și putem lărgi aceasta perspectiva mult, dar pas cu pas), avem de-a face cu factori multipli. Neoliberalismul nu a venit din senin, ci este și el un produs istoric și cultural care s-a calchiat pe diversele zone în care a pătruns dând naștere diverselor manifestări ale sale.
La noi, a intrat „ca-n brânză” cum spunea bunicul, pentru că anii totalitarismului comunist au discreditat orice tip de responsabilitate socială asumată de stat. Până la urmă, în România, statul modern bazat pe raționalitate birocratică era abia în formare când regimul comunist postbelic s-a instaurat.
Sarcina de desăvârșire a acestui proces istoric a revenit astfel unui regim represiv, iar rezultatul este că ideea de stat administrativ birocratic (în sens weberian) și modern este asociat în imaginar cu dictatura. De unde nu doar starea politică deplorabilă din România, dar și deficitul grav de administrație. Pe scurt, această combinație complexă duce și la tragedia din Voluntari.
„Bătrânețea devine o «boală» ce poate fi vindecată prin biotehnologie”
– Făcând un pas în spate, putem vedea că trăim într-o cultură a „tinereții” unde tot ce e frumos şi pozitiv e „tânăr”, iar „bătrânul” e negativizat. Adică, un fenomen cumva opus culturilor tradiționale, unde bătrânul era privit pozitiv şi tânărul mai negativ, cel fără experientă supus greșelii. Ce a dus la această schimbare de perspectivă?- Vorbeam de cultură și neoliberalism: în cultura europeană post-iluministă (da, antropologii au prostul obicei de a merge mai departe în istorie), deja observam cum bătrânețea începe să se transforme dintr-o resursă (de cunoaștere) într-o amenințare.
Și înainte de iluminism bătrânețea era cu doua tăișuri: bărbați bătrâni erau înțelepți, femeile erau… vrăjitoare… Dar asta e o altă discuție. Industrializarea a creat categorii de vârstă mai clare cu care operăm astăzi, pentru că munca nu mai putea fi făcută de chiar oricine, devenind foarte specializată. Structura familiei se schimbă și ea, dispărând treptat familiile intergeneraţionale și atunci apar bătrânii inutili (din perspectiva mașinăriei tehnologice) și, puțin mai târziu, categoria copilăriei separate de restul adulților.
În același timp, moartea în sine ca fenomen începe să fie din ce în ce mai ascunsă în imaginarul cultural (de exemplu dispar bătrânii înțelepți si craniile lor din tablouri), iar bătrânețea devine „o povară”, sau chiar, mai nou, „o boală” ce poate fi vindecată prin biotehnologie.
– Bună observația.- În California de exemplu, există orașe în care nu sunt cimitire. Am trăit într-unul, Irvine, și pot să spun că era un sentiment foarte ciudat de atemporalitate: părea că timpul stă pe loc, nimic nu amintea de trecerea lui, era visul tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte.
Până am mers în valea plângerii, Iran adică, dar asta e altă poveste… Dacă facem un salt acrobatic conceptual, puritanismul, capitalismul și negarea morții sunt strâns legate: în concepția puritană, moartea este irelevantă (pentru că predestinarea este unul din pilonii de bază ai doctrinei puritane).
Nu mă opresc asupra eticii protestante și spiritului capitalismului, a făcut-o Weber mai bine. Deci capitalismul are nevoie de absența morții, din doua motive: imaginarul creșterii nelimitate și necesitatea perpetuării creditului. Iar de la irelevanța morții la negarea ei e doar un pas. Natura moartă și omul perpetuu viu este visul împins la extrem.
„E prima dată când generațiile noi le învață pe cele vechi lucruri”
– Se mai vorbește de un conflict cogenerațional: boomerii versus milenialii, de exemplu.– Aici cred că trebuie să aducem în discuție salturile tehnologice, iar ce spun este evident legat și de întrebarea ta anterioară. După război, observa Margaret Mead (unul dintre cei mai renumiți antropologi – n.r.) prin anii ‘50, e prima dată când generațiile noi le învață pe cele vechi lucruri.
Aceste lucruri sunt legate strict de tehnologie, însă cum tehnologia a devenit paradigma dominantă și singura sursă de cunoaștere legitimă, celelalte tipuri de cunoaștere, inclusiv cea bazată pe experiența de viață și concentrate pe raționalitatea interumană (specifica bătrânilor, ca să spun așa), nu mai apare ca fiind utilă societății, deci, la revedere! De ce ai fi înțelept când poți fi rapid și sparge totul în cale?
– Una dintre marile probleme ale acestui Ageism e legat de piaţa muncii. Asistăm la o excludere aproape agresivă a „bătrânilor” de pe piaţa muncii. – De ce? Foarte simplu, pentru că din punct de vedere al sănătății mentale a populației și a speranței de viață, legăturile intergeneraţionale sunt cele mai importante. Am adus câteva statistici în articolul pe care l-ai menționat. E interesant că au început să fie filme din ce în ce mai vizibile despre necesitatea înțelepciunii bătrânilor chiar și pe piața supertehnologizată, sau mai ales în ea.
De ce? Pentru că gestionarea emoțiilor interpersonale e din ce în ce mai importantă în cadrul muncii, iar experienta de viață încorporată în colectivul de muncă e mai valoroasă decât orice diplomă de coach care vine să țină un seminar sau două… Vezi „The Intern” cu Robert de Niro – tratează exact această temă.
„Cred că indiferența e tradițională”
– Pe mine ce m-a deranjat în povestea din Voluntari nu sunt atât violența şi cazul în sine – nu mă mai miră nimic –, ci lipsa de reacție şi solidaritate. Am simţit că suntem într-un punct în care societatea este de o indiferență şi de un individualism infinit mai violente. De unde vin aceste situații? E ceva tradițional sau e ceva nou?- Cred că indiferența e tradițională, însă obiectul indiferenței (bătrânii) e nou. Povesteam de complicata încrengătură dintre cultură și diversele forme succesive de organizare socio-economică. Eu cred că România are o cultură de solidaritate de grup foarte puternică, însă de indiferență față de celălalt „abstract”, ca să spun așa.
Pe această structură culturală e greu s construiești civism, pentru că civismul este bazat pe recunoașterea celuilalt ca seamăn, chiar dacă, sau mai ales dacă nu aparține grupului imediat, concret. Cetățean e un concept abstract. România are probleme cu a înțelege ideea de cetățean în termeni non-etnici, de exemplu. Deci, avem indiferență față de celălalt non-aparţinător, care e tradițională, și avem noul celălalt, bătrânii.
Momentul căderii regimului Ceaușescu a fost la noi momentul de creare a categoriei generaţionale „bătrâni” în termeni negativi: „baba comunistă” (reţine, te rog, și chestiunea genului, de care vorbeam anterior apropo de vrăjitoare și care se perpetuează în chiar imaginarul despre cuplul Ceaușescu, în care Nicolae e bine intenționat și Elena e cea care strică totul). Peste aceasta primă ruptură au venit toate celelalte (capitalism original, neoliberalism) care au legitimat-o și adâncit-o și în alți termeni.
„Migrația înspre România ar putea umple niște goluri din piramida demografică”
– Ştii filmul acela japonez din anii ‘80 unde se arată cum bătrânii erau duşi pe munte şi abandonați după 70 de ani (Balada lui Narayama – n.r.)? Cum vezi viitorul: vom avea o lume şi pentru cei bătrâni?- Nu o lume pentru bătrâni, ci o lume a bătrânilor… Nu prea văd în viitor, însă sunt sensibil la anumite semnale slabe care pot deveni dominante. Uite, sunt într-o călătorie în Thailanda și Cambodgia. Am observat că mulți bătrâni din țările bogate vin aici să moară. E mai cald și mai ieftin, dar mai e ceva: afecțiunea sau surogatul ei pe care bătrânii veniți aici îl găsesc în interacțiunea cu generațiile tinere locale, fie mediată mercantil, fie spontană.
La o extremă se află turismul sexual cu forme diferite, cea care mi-a atras atenția cel mai mult fiind cea de tip „holiday girlfriend” în care bărbați în vârstă singuri acompaniați de femei locale tinere, companii temporare de vacanță. La cealaltă extremă sunt cei care vin aici să se pensioneze.
Am vorbit cu o sora medicală specializată în îngrijirea bătrânilor. Mi-a povestit despre atașamentul emoțional care îl formează cu cei pe care-i îngrijește și care sunt majoritar din „nordul” bogat (pun ghilimele pentru că Australia e cât se poate de în sud) și foarte singuri. Mi-a spus că s-a oprit să mai facă munca aceasta acum un an, când a murit cea pe care o îngrijea.
– Un soi de migrație de la Nord la Sud…- Migrația socială de la Nord la Sud e la fel de importantă ca și cea economică de la Sud înspre Nord, însă mai puțin discutată…
Pe de altă parte, avem în mod clar migrația înspre România care ar putea umple niște goluri din piramida demografică. Atât în mod abstract, prin contribuția lor la economie, cât și în mod concret, individual, migranții vor avea grijă de noi la bătrânețe, în contextul în care copii sunt din ce în ce mai putini și mai departe.
E important ca noi, adică generația noastră, să știe cum să relaționeze afectiv cu tinerii veniți de prin alte părți. Ei tind să vină din societăți mai puțin age-iste, și poate că ar trebui să ne redescoperim pe noi interconectați cogenerațional prin descoperirea lor.
