Liban este una dintre cele mai frumoase țări din Orientul Mijlociu, cu o istorie bogată de peste șapte milenii, o moștenire culturală de invidiat, care se poate mândri și cu peisaje spectaculoase care atrag vizitatori din toate colțurile lumii.
Acest stat asiatic de pe coasta estică a Mării Mediterane, al treilea cel mai mic din regiune, este recunoscut pentru diversitatea sa etnică și religioasă, dar și pentru mixul fascinant de tradiție și modernitate. Tocmai această dualitate face ca Libanul să fi devenit o destinație de vacanță foarte populară în rândul turiștilor din toată lumea, inclusiv pentru cei din România.
În același timp, Libanul este o țară care a fost măcinată zeci de ani de un război civil amar, dar și de numeroase revolte violente, iar din această cauză multe regiuni sunt și în momentul de față interzise călătorilor, cum ar fi taberele de refugiați palestinieni, granițele siriene și toată zonă Hermel. În cazul în care, totuși, te simți atras de această parte a lumii și ți-ai propus să călătorești în Liban într-un viitor apropiat, îți oferim în cele ce urmează cele mai interesante și mai utile informații despre această țară.
Despre Liban
Liban, denumită oficial Republica Libaneză, este o țară situată în Asia de Sud-Vest (Orientul Mijlociu), pe țărmul estic al Mării Mediterane, și se învecinează cu Siria, în partea de nord, iar Munții Liban, care se întind pe o lungime de 160 de kilometri paralel cu litoralul Mediteranei (la vest), formează granița de est cu Siria. De asemenea, Libanul are graniță terestră și cu Israel, la sud, dar și granițe maritime cu Cipru, de care o despart doar 264 de kilometri.
Libanul, mai ales regiunea de coastă, a fost locul unora dintre cele mai vechi așezări umane din lume, cele mai cunoscute fiind porturile feniciene Tyr (actualul Ṣūr), Sidon (Ṣaydā) și Byblos (Jubayl), aflăm de pe enciclopedia online Britannica. Toate acestea au fost centre importante de comerț și cultură în mileniul al III-lea î.Hr., abia în 1920 luând naștere statul libian contemporan. În urmă cu mai bine de un secol, Franța, care a guvernat Libanul ca mandat al Ligii Națiunilor, a înființat statul Marele Liban. Șase ani mai târziu, Libanul avea să devină republică pentru ca în 1943 să-și proclame independența.
Liban, țară de 23 de ori mai mică decât România
Așa cum aminteam anterior, Libanul este unul dintre cele mai mici state de pe continentul asiatic, având o suprafață de doar 10.452 km². Din acest punct de vedere este a 167-a națiune din lume. Pentru a-ți face o idee despre cât de mică este această țară trebuie să știi că Libanul este de aproape 23 de ori mai mică decât România.
Capitala Libanului și cel mai mare oraș al țării este Beirut
Capitala Libanului și cel mai mare oraș al țării este Beirut, unde trăiesc în prezent aproximativ 2,42 milioane de oameni, adică aproape jumătate din populația totală. De altfel, Libanul numără în momentul de față peste 5,35 milioane de locuitori, iar un milion și jumătate dintre aceștia sunt refugiați din Siria și din Palestina. Libanul are cam tot atâția locuitori cât Norvegia și Palestina.
Araba este limba oficială în Liban, în timp ce comunități mai mici sunt vorbitoare de armeană sau de kurdă. De asemenea, aici se mai vorbesc franceza și engleza, în timp ce limba siriacă este folosită doar în unele dintre bisericile maroniților, creștinii romano-catolici care formează cea mai mare comunitate catolică din Orientul Mijlociu.
Liban, mozaic religios și etnic
Se poate spune că cea mai distinctivă trăsătură a structurii sociale din Liban este diversitatea religioasă. Începând cu secolul al VII-lea, Libanul a servit drept refugiu pentru grupurile de creștini și musulmani persecutați. Din cauză că religia și guvernul țării sunt profund interconectate, proporțiile relative ale comunităților religioase din această țară reprezintă o chestiune extrem de sensibilă.
Libanul este o societate eterogenă, un adevărat mozaic religios și etnic, în care se pot distinge o serie de elemente feniciene, arabe, grecești și armenești. Este important de știut faptul că în Liban nu a mai existat un recensământ oficial încă din anul 1932, ceea ce face ca datele care descriu structura etnică și confesională a Libanului, unică în lume de altfeol, să nu fie cunoscute cu exactitate. De fapt, încă de la început, natura teritoriului pe care Franța l-a separat de Siria și pe care l-a denumit Liban a fost aceea de regiune majoritar creștină, cu o importantă minoritate de religie druz. În comunitatea libaneză mai largă sunt prezente minorități etnice, între care creștini maroniți, musulmani șiiți și sunniți, druzi, kurzi și altele, iar această diversitate culturală a contribuit la identitatea unică a Libanului.
În general, cele două mari grupuri religioase sunt musulmanii șiiți și musulmanii sunniți, fiecare dintre acestea fiind reprezentate de mai mult de un sfert din populația țării. Maroniții, un grup romano-catolic de rit oriental originar din regiune, reprezintă mai mult de o cincime din populație, mai notează Britannica. Totodată, sunt prezente și alte comunități creștine, inclusiv greco-ortodocșii și greco-catolicii. Druizii constituie un procent mic din populație, însă joacă un rol important în societatea libaneză. Nu în ultimul rând, trebuie spus că există și o minoritate de evrei, care este foarte mică.
Cine a creat Libanul de astăzi?
După căderea Imperiului Otoman, Libanul a trecut în jurisdicția Franței, iar în 1943 și-a obținut independența. Trebuie spus că, deși este o regiune despre care se vorbește în cele mai vechi cărți biblice, inclusiv despre cedrii libanezi și fenicieni (vechii locuitori ai țării), Libanul modern a fost, practic, creat în 1926 de către francezi, pe ruinele fostului Imperiu Otoman.
În mod firesc, se naște întrebarea „Cum?” Ei bine, prin mandatul internațional, Franța și Anglia au stabilit protectorate în fostele regiuni otomane, care sunt Libanul, Siria și Irakul de astăzi. În perioada scursă până la Războiul civil libanez (1975-1990), această țară a avut o perioadă de relativă prosperitate, ceea ce i-a atras supranumele de Elveția Orientului Apropiat. Apoi, până în 2006, a existat o altă perioadă de relativă stabilitate, însă războiul civil din acel an, care a durat o lună, a stopat acea perioadă. De asemenea, țara a fost afectată și de criza financiară din 2007.
„Cedrii lui Dumnezeu”
Cedrul de Liban (cedrus libani) este unul dintre cei mai maiestuosi copaci din lume
Cedrul de Liban (cedrus libani) este unul dintre cei mai maiestuosi copaci din lume. Aceștia cresc doar pe Muntele Liban, reprezintă simbolul și mândria țării, acesta fiind motivul pentru care apare pe drapelul libane, relatează Amusing Planet. În Biblie se scrie că însuși Dumnezeu ar fi plantat cedrul în această parte de lume, în apropiere de Mediterană. „Pomii Domnului sunt plini de seva; cedrii Libanului pe care El i-a sădit” (Psalmul 104:16-17) și „Cei drepți înfloresc ca palmierul și cresc ca cedrul din Liban” (Psalmul 92:12). Acestea sunt doar două dintre numeroasele referirile care se fac în Biblie.
De asemenea, în mitologia antică mesopotamiană, se credea că pădurile de cedri de pe Muntele Liban reprezintă tărâmul zeilor și sunt păzite de semizeul Humbaba. În celebra „Epopee a lui Ghilgameș”, veche de 4.000 de ani, adesea considerată cea mai veche operă de literatură, eroul Ghilgameș l-a învins în luptă pe Humbaba, a intrat în pădurile virgine și a tăiat un mare număr de cedri cu care a construit ziduri în jurul orașului Uruk.
După cum atestă povestea isprăvilor lui Ghilgameș, cedrii Libanului erau cunoscuți din cele mai vechi timpuri. Celebrii copaci au jucat un rol important în crearea numelui Liban și a gloriei acestei țări deoarece lemnul de cedru a fost unul dintre cele mai apreciate materiale de construcție din lumea antică. Spre exemplu, fenicienii foloseau cedrii pentru a-și construi corăbiile cu care navigau pe Mediterană. De asemenea, asirienii, babilonienii, grecii, romanii și perșii foloseau lemnul de cedru pentru a construi case și temple, cele mai faimoase fiind Templul Ierusalimului și palatele lui David și Solomon. Egiptenii foloseau rășina de cedru în procesul de mumificare, în timp ce evreii foloseau coaja de cedru libanez la circumcizie și în tratarea leprei. Otomanii foloseau lemnul de cedru pe post de combustibil pentru motoarele de cale ferată, acesta arzând mult mai bine decât stejarul deoarece conținea ulei.
15 curiozități despre Liban
Numele Liban provine de la cuvântul de origine semitică „lbn” care înseamnă „alb” cu referire la Muntele Liban acoperit cu zăpadă.
Libanul este menționat în Biblie de 65 până la 75 de ori, adesea cu referire la Muntele Liban și la faimoșii săi cedri, notează Facts Institute.
Libanul a fost condus de mari imperii antice, cum ar fi cel fenician, akkadian, egiptean, mitanni, hitit, babilonian, persan grec și roman.
Timp de peste 400 de ani (1516-1918), Libanul a făcut parte din Imperiul Otoman.
Steagul libanez are trei dungi orizontale roșu-alb-roșu, cu un cedru verde în centru. Din punct de vedere istoric, roșul și albul au fost asociate cu clanurile Kassite și yemenite, care există de mai bine de 1.000 de ani. Cedrul este menționat în Biblie ca simbol al puterii și al bogăției.
Libanul este a treia cea mai mică țară din Orientul Mijlociu, după Bahrain și Palestinia.
În ciuda dimensiunilor sale reduse, Libanul găzduiește cinci sit-uri incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO: orașele antice Anjar, Baalbek, Byblos și Tyr, valea Qadisha și așezările monahale creștine.
Orașul Baalbek, este cunoscut și sub numele de Heliopolis sau „Orașul Soarelui”, fiind cel mai bine conservat sit antic din Orientul Mijlociu.
Byblos, unul dintre cele mai vechi orașe feniciene, a fost locuit încă din perioada neolitică (10.000-4.500 î.Hr.). Clădirile sale datează de 8000 de ani.
Se presupune că orașul fenician Tir este locul unde a fost inventat colorantul violet. Conform legendei, pigmentul violet a fost descoperit și reprodus în Tir, deși utilizarea sa a fost inițial rezervată regalității și nobilimii.
Libanul este unul dintre cei mai mari consumatori de țigări din lume, cu peste 2.000 de țigări fumate de persoană într-un an.
În anii 1960, Beirut era cunoscut drept „Parisul Estului” datorită imaginii sale ca destinație de vacanță pentru cei mai înstăriți oameni ai lumii.
Legenda spune că Beirutul a fost reconstruit din cenușă de șapte ori, fiind un „phoenix urban în mitologie”.
În 2020, în Beirut s-a produs una dintre cele mai puternice deflagrații non-nucleare din istorie, echivalentă cu detonarea a minimum 500 şi până la 1.100 de tone de TNT, adică aproximativ 5% din puterea de distrugere a bombei nucleare aruncată de SUA asupra Hiroshimei la 6 august 1945. Au murit atunci cel puțin 200 de persoane, iar alte peste 6.000 au fost rănite. Explozia a avariat aproximativ jumătate dintre clădirile din Beirut, ducând la evacuarea a peste 250.000 de oameni.
Din 1975 până în 1990, Libanul a fost implicat într-un război civil. Până la sfârșitul conflictului, peste 100.000 de oameni au murit și aproape 1.000.000 au fost strămutați.
Foto: Shutterstock /123rf.com
