Cu 198.324 de spectatori după primul weekend față de 44.379 de spectatori, cât a făcut „Napoleon” tot în perioada 24-27 noiembrie 2023 (conform Cinemagia.ro), „Miami Bici 2” certifică apetitul publicului autohton pentru caterincă. Filmologii n-ar trebui să mai aibă dubii: avem un nou gen cinematografic, dar problema nu e că se fac astfel de filme, ci că au atâta succes.
Continuarea filmului regizat tot de Jesús del Cerro, care a condus box-office-ul din anul pandemic 2020 cu 553.635 de spectatori, a fost realizată de producătorii Codin Maticiuc (WatchMe Productions) și Matei Dima (Vidra Productions) cu un buget și mai mare, 2,2 milioane de euro, după cum declara Maticiuc la podcastul lui Cătălin Măruță. Este, se pare, cel mai mare buget pentru un film independent românesc, adică realizat fără fonduri de la Centrul Național al Cinematografiei.
Fiecare e liber să facă ce vrea cu banii lui, dar, totuși, ce oferă filmul de 2,2 milioane de euro sau, în fine, din cele 1,7 milioane rămase după plata lui Danny Trejo? Aperitivul e servit din prima scenă, când îi descoperim pe Ion (Matei Dima) și Bilă (Codin Maticiuc) sechestrați într-un camion, iar unul îi spune celuilalt: „Să mă piș pe tine ca să te încălzești? Am văzut asta într-un film”.
Nu contează care e filmul de referință, dar ce face „Miami Bici 2” nu ar trebui să-i încălzească decât pe realizatorii lui. Punând tunurile pe primul loc din box-office, ei au pompat și mai multă vulgaritate într-o serie care începea, prin comparație, benign.
„Miami Bici” rescria aventurile românilor din America (vezi trilogia Ardelenilor, demarată de Dan Pița în 1978 cu „Profetul, aurul și ardelenii”), cu mentalitatea și pe limba publicului de azi. Pentru românii de azi, America înseamnă mașini scumpe, fete în costume de baie dansând lângă piscină și mafioți învârtind pistoale – imagine construită, de altfel, de cinemaul american.
În acest mediu aterizau „românașii noștri” Ion și Bilă, doi loseri din Buzău care, în loc să trăiască visul american (adică să se îmbogățească rapid), sunt antrenați în jocurile unui mafiot tot român.
Susținut de un aparat tehnic profesionist (director de imagine a fost tot Adrian Silișteanu, care a luat Premiul Gopo pentru „Undeva la Palilula”, de Silviu Purcărete, 2012), „Miami Bici” era o comedioară cu accente sexy și narațiune simplă, unde ciocnirea dintre civilizația usturoiului și Hollywood putea provoca uneori zâmbete.
Permisivitatea sălilor expune copiii nu la vulgaritate, cât la cinema prost
Gândul că, dacă nu era pandemia, ar fi scos și mai mulți bani i-a făcut pe realizatori să îngroașe rețeta cu o vulgaritate care anulează orice șansă de comedie. Asta dacă nu râzi cum râd copiii când aud expresii fără perdea.
Ratingul e tot 15, dar la 2,2 milioane de euro, limbajul e mult mai vulgar și vezi mai multă nuditate, pentru că una dintre scenele filmului se desfășoară într-un club de striptease. De altfel, cuvântul „caterincă” mi-a fost sugerat chiar de un copil care mi-a spus într-un multiplex din Sibiu ce i-a plăcut la primul film din serie.
Băiatul venise cu doi prieteni la film. Am uitat să-i întreb în ce clasă sunt, cred că nu trecuseră de a VI-a. Când i-am întrebat ce filme românești au mai văzut, mi-au zis de „Mirciulică” (de Cristian Ilișuan, 2022) și de „Haita de acțiune” (de Vali Dobrogeanu, 2023). N-am mai avut timp să zic: „Bine, dar filme de copii nu vedeți?”. Mi-ar fi spus, probabil, că nu există filme românești de copii, ceea ce e adevărat, de-abia în ultimii doi ani au început să apară.
E posibil ca și alte cinematografe din țară să lase copii sub 15 ani la un film cu rating 15 (toată lumea vrea să facă bani), dar adevărata problemă nu e vulgaritatea la care sunt expuși aceștia. Pentru un copil să vadă sâni sau să audă cuvinte obscene e mult mai puțin periculos decât să fie expus la un cinema de proastă factură, mai ales când e protejat de aura inaccesibilă a ratingului.
Cineva care nu are încă repere estetice și valorice poate crede că succesul de casă e principalul indiciu al calității filmului, doar că filmul nu e pentru copii.
Sentimentul superior al inferiorității
„Miami Bici 2” mi-a adus aminte de ce spunea scenaristul Răzvan Rădulescu într-un interviu plecând de la experiența petrecută mult timp în străinătate ca profesor. Rădulescu vorbea despre sentimentul de inferioritate pe care îl au românii afară, care e întărit întotdeauna de un sentiment de superioritate – noi, românii, suntem mai șmecheri, ne descurcăm; străinii sunt niște fraieri ș.a.m.d.
Am regăsit această ambivalență în „Miami Bici 2”, care ascunde un profund provincialism sub straturi de vulgaritate și pentru care suprema victorie e să îngenuncheze America/Hollywoodul punând niște gangsteri de culoare să danseze pe manele.
Micii („chiquitos”), papornițele de rafie, literele HOLLYWOOD copiate după metoda Brașovului, semințele, Dacia care gonește prin deșert, printre palmierii din LA sau Las Vegas, eroii intrând în tipare americane de filme de gen nu țin de autoderiziune. Ele ar fi funcționat într-o parodie reală, concentrată doar pe umorul produs la impactul Hollywoodului cu doi loseri din Buzău.
Dar, în contextul unui film gândit să facă profit cu prețul respectului față de spectator, ele vorbesc despre superioritate mediocră și produc jenă, nu râsete.
Dar ce nu face omul pentru bani? Pamela Anderson a refuzat să apară în film și a spus, povestea Codin Maticiuc, că ea și realizatorii filmului sunt din galaxii diferite. Pentru actorul mexicano-american Danny Trejo, devenit celebru cu filmele lui Robert Rodriguez „Desperado” sau „From Dusk till Dawn”, dar căzut în uitare, nu a fost o problemă. Oricum, pentru jumătate de milion de euro, Danny Trejo nu face altceva decât să stea pe șezlong lângă fete și să strige puțin la final.
Imagine din film
Păcat că Nadia Comăneci a înghițit momeala și, în spiritul bine-cunoscutei expresii (care apare și în film) „dacă noi, românii, nu ne ajutăm…”, a acceptat un cameo într-o producție incomparabilă cu gloria ei sportivă. Cât despre apariția lui Cristi Borcea, aici e o plăcere vinovată: a fost singura dată când am râs. Dar nu merită văzut întregul film pentru ea.
După Noul Cinema Românesc al lui Puiu și Mungiu din anii 2000, asistăm de trei ani la dezvoltarea unui nou gen cinematografic – caterinca – și a unui nou curent – să-i zicem Noua Comedie Românească -, ale cărei roade sunt filmele cu cocalari făcute pentru un public de cocalari.
La finalul anului trecut scriam încurajator despre noile comedii românești, cu trimitere la „Teambuilding”, și spuneam că e un semn bun că filmele autohtone aduc atâta public în săli și că poate și critica de specialitate ar trebui să le ajute să devină mai calitative.
Simt nevoia unei precizări, pentru că lângă „Miami Bici 2”, „Teambuilding” pare un film de copii. Dacă realizatorii acestor producții consideră că singura șansă de a bate recordurile de încasări e să facă filme tot mai grosolane, atunci suferă și ei de inferioritatea superioară a lui Ion și Bilă.
