Propaganda rusă din cele două foste republici sovietice și-a pierdut forța de manipulare. Sentimentul antirusesc a devenit popular și oferă guvernelor sub asediu din cele două capitale o deplină legitimitate pentru virajul lor hotărât spre un destin euroatlantic. În ecuație intră acum și bisericile ortodoxe din Ucraina și Moldova.
Cu excepția Belarus, condusă de un dictator care pare fratele siamez al lui Vladimir Putin, statele cuprinse până nu demult în Parteneriatul Estic inițiat de Uniunea Europeană sunt direct afectate de războiul început acum aproape doi ani pe teritoriul celui mai mare dintre ele: Ucraina.
Armenia a constatat că garanțiile de securitate „oferite” de Rusia sunt nule de fapt. Georgia speră să scape de tutela Moscovei, care a atacat-o în august 2008, sub pretextul apărării enclavelor din Osetia de Sud și Abhazia. Azerbaidjan, potcovit cu o conducere autoritară care cochetează cu la fel de autoritarul regim al lui Erdogan, ar vrea totuși să acceseze piețele europene pentru a-și valorifica resursele caspice de gaz natural.
Din întregul pachet estic, pe care UE spera încă din anii 2000 să-l liberalizeze, pentru a-l transforma într-un spațiu-tampon stabil și predictibil, Ucraina, victima unei agresiuni militare masive, și Republica Moldova, cu al său înghețat conflict transnistrean, sunt însă singurele care, aflate nemijlocit pe o linie geopolitică mobilă, speră să înceapă negocierile de aderare la blocul comunitar, dacă proximul Consiliu European, din decembrie 2023, va adopta această istorică decizie.
Chișinăul a înțeles că soarta sa depinde de rezultatul războiului din Ucraina. A făcut pași importanți în dialogul politic cu UE și NATO. A lansat – în pofida inflației și a contextului economic precar – o seamă de reforme mult amânate într-o țară sărăcită prin acțiunea mafiotă a oligarhilor de factură post-sovietică, în cele trei decenii când independența s-a menținut cu prețul unei dramatice oscilații între Est și Vest. Guvernul d-lui Dorin Recean și președinta Maia Sandu au pus capăt ambiguității din vremea Alianței pentru Integrare Europeană, ai cărei lideri semnalizau spre UE, dar virau spre„”avantajele” inspirate de Kremlin, socotind că jocul la două capete e o probă de inteligență tactică și o resursă profitabilă de îmbogățire frauduloasă.
Din fericire, actuala echipă de la Chișinău, nescutită de compromisurile inevitabile ale politicii reale, și-a asumat curajul de a se solidariza explicit și sistematic cu Ucraina, distanțându-se ipso facto de Moscova.
Din acest joc decisiv fac parte atât dezvoltarea multivectorială a conlucrării naturale cu executivul de la București, cât și coordonarea politică strictă cu echipa președintelui Zelenski. Tectonica de la Kiev este inevitabil reduplicată la Chișinău.
Propaganda rusă din cele două foste republici sovietice și-a pierdut forța de manipulare. Sentimentul antirusesc a devenit popular și oferă guvernelor sub asediu din cele două capitale o deplină legitimitate pentru virajul lor hotărât spre un destin euroatlantic.
În ecuație intră și emanciparea Bisericilor ortodoxe locale de sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei, începută în Ucraina, prin acțiuni în forță contra rusofililor asimilați trădătorilor de patrie, și continuată recent în Republica Moldova, prin scrisoarea prin care mitropolitul Vladimir îi amintea „șefului” său de la Moscova că BO Rusă e o mamă vitregă pentru credincioșii din Republica Moldova, legați prin cultură și limbă de spațiul românesc.
Din păcate, același Vladimir, care va fi primit pe canale FSB ordinul de a o contracara trecerea clerului de sub ascultarea sa la Mitropolia Basarabiei (și implicit sub jurisdicția canonică a Bisericii Ortodoxe Române), a făcut recent un pas înapoi. Nu știm dacă clerul și enoriașii care vor să iasă de sub autoritatea „spirituală” a compromisului Kiril vor accepta ezitările mitropolitului Vladimir.
E clar însă că așa-numita Mitropolie a Chișinăului și a întregii Moldove încarnează o ficțiune bolșevică de un strident anacronism. În 1925, când BOR a fost ridicată de Patriarhia Ecumenică la rang de Patriarhie, ea includea și Mitropolia Basarabiei (reactivată în anii ’90 de către Sinodul BOR).
Chiar dacă reașezarea rânduielii canonice firești va dura un deceniu – cam tot atât cât are nevoie Republica Moldova pentru a deveni membră a Uniunii Europene – efortul acesta merită continuat pentru că Bisericile ortodoxe locale, moștenitoare ale Imperiului Roman de Răsărit, aparțin civilizației europene, cu tot cu credincioșii lor dornici de libertate și democrație.
Rusia însăși s-ar fi putut continua drumul european deschis de Petru cel Mare, dacă și-ar fi înțeles corect tradiția bizantină, sufocată satanic pe timpul URSS. Dacă ea a ales conflictul deschis cu Occidentul, celelalte popoare majoritar ortodoxe nu sunt nicidecum obligate să-și lege destinul de colectivismul despotic al Asiei, parodic ilustrat de un fost ofițer KGB, care se crede urmașul împăraților de la Constantinopol, deși nu e decât continuatorul lui Ginghis Han și I.V. Stalin.
foto: Mitropolitul Moldovei, Vladimir, și Patriarhul Kiril al Rusiei/foto: patriarchia/ru, via Radio Europa Liberă
