La 93 de ani, Nora Iuga se joacă în continuare cu viața, sexualitatea și iubirea, în literatura ei care o ține trează și activă, pregătită mereu pentru o nouă aventură.
În fiecare dimineață, înainte de a se spăla pe dinți și a face mișcare, Nora Iuga își admiră trupul dezgolit în oglindă. Nu din vanitate, ci din recunoștință pentru modul demn și drept în care a purtat-o până acum. „Organul pe care mi-l iubesc cel mai mult este creierul și, foarte aproape, pe locul doi, sunt picioarele. Picioarele nu sunt numai frumoase, dar îmi dau seama cât sunt de utile”, mărturisește poeta râzând. Are 93 de ani și locuiește singură într-un apartament cu două camere, la etajul 6 al unui bloc din cartierul Titan. Încă scrie frenetic poezii, ba chiar se gândește la un nou roman. Nora este prezentă, lucidă, ludică și iubită de public; un adevărat personaj de care nu te mai saturi să-l descoperi.
Am petrecut o după-amiază de vară în compania ei și i-am propus să nu facem un interviu convențional, ci să vorbim despre viață și moarte, poezie, cenzură și, evident, iubire. Pentru că Nora Iuga nu se sfiește să discute deschis despre erotism și sexualitate.
Poezia de la 38 de ani
Nora Iuga vine dintr-o familie de artiști, mama era balerină, iar tatăl – violonist. S-a născut pe 4 ianuarie 1931, a copilărit o vreme în Germania, apoi a revenit în țară, unde, la vârsta de 12 ani a scris primele poezii. Și-a dorit mereu să fie actriță, vis care i s-a împlinit abia anul trecut, în filmul documentar pe care Carla Teaha l-a făcut despre ea, „De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin”. A fost căsătorită cu poetul George Almosnino și are un fiu, Tiberiu, fost prim balerin la Opera Română.
Datorită relației cu Nino, așa cum îl alintă pe fostul ei soț, Nora s-a lansat în poezie, la 38 de ani, cu volumul „Vina nu e a mea”. De la 40 de ani, timp de opt ani, a fost interzisă de comuniști pentru „erotism morbid”, timp în care a tradus zeci de cărți din germană, limbă care i-a rămas în suflet și țară care a publicat-o, premiat-o și apreciat-o până în zilele noastre.
E de ajuns să-i scrii numele pe Google și-ți vor apărea toate premiile pe care Nora le-a câștigat de-a lungul carierei sale, dar cel mai interesant este cum scriitoarea a rămas activă în meseria aleasă. În 2020, la aproape 90 de ani, a scos romanul cu accente autobiografice „Hipodrom”, iar în 2023 a revenit cu volumul de poezii „Fetița strigă-n pahar”.
„Cred că de asta mă iubește publicul, pentru că sunt foarte naturală”
Detaliu din apartamentul Norăi
Nora trăiește offline. Apartamentul în care locuiește este un haos organizat, curat, plin de cărți și fotografii. În sufragerie, cu spatele la geam, are un fotoliu și o măsuță, pe care stau așezate zeci de foi scrise de mână, dar și o mașină de scris care nu mai este funcțională. „Iertați-mă că nu vă dau atenție acum, dar sunt ocupată cu florile”, o auzim din bucătărie. E final de iulie, o zi ferită de caniculă.
Nora nu are aer condiționat, dar soarele nu bate direct în camere. „Apartamentul meu e binecuvântat de Dumnezeu, din punctul ăsta de vedere”, explică ea. E zâmbitoare, îmbrăcată într-o cămașă și o fustă albastre și poartă bijuterii asortate. S-a dat cu puțin ruj și-i face plăcere să stea la poze. Alege ea poziția: „o să-mi iasă nasul lung și cocoșat, dacă e din profil”.
Se așază în fotoliul de la masa de lucru, dar starea i se schimbă în câteva secunde. Așa e Nora. „Cu tine, la telefon, m-am simțit foarte apropiată din prima și apoi nu am avut o comportare bine crescută. Uneori vocea poate deveni mai repezită, când sunt supărată, nu mă controlez, dar cred că de asta mă iubește publicul, pentru că sunt foarte naturală. Cu vârsta devin mai vulcanică, mai aspră”, îmi explică.
„Singurătatea este aur curat pentru un creator”
Cum arată o zi din viața Norei Iuga? „Eu sunt numai și numai în acest spațiu, pentru că, cu cât se adună anii, trebuie să vă mărturisesc, de când cu pandemia, am fost totalmente singură. Nu fiindcă am vrut, dar pentru că astea au fost împrejurările. Băiatul și soția sunt la Galați, iar eu am rămas de izbeliște în București”. Nu povestește cu regret și nici cu gravitate.
Nora e curioasă și avidă să-ți descrie ce simte, dacă pui întrebările care-i plac. „Asta-mi face și foarte bine, pentru că sunt obligată să mă descurc singură și nu fac parte din persoanele care se vaită, ci, dimpotrivă, întotdeauna văd partea bună a lucrurilor. Pentru mine, ca poetă, ăsta a fost un câștig, fără de seamă. De abia la vârsta asta mi-am descoperit singurătatea. Înconjurată mereu de mulți prieteni, n-am știut că singurătatea este aur curat pentru un creator”.
Uită lucruri mici, cum ar fi că și-a mai luat iaurt de la magazin, așa că se trezește cu dubluri în frigider; uită numele autorilor, dar informația acumulată de-a lungul anilor nu i-o poate lua nimeni. „Nu am uitare de aceea care-i foarte deranjantă. Sigur, e ceva îngrozitor de trist pentru un om care a citit imens și care la ora actuală uită numele autorilor, titlurile cărților sau teoriile pe care le-a descoperit în nu știu ce cărți grozave. Întotdeauna m-am lăudat cu cultura pe care am acumulat-o, dar acum parcă nu mai știu nimic. Mă consolez cu vorba aceea: abia atunci când ai uitat tot, abia atunci ești cu adevărat cult”.
Nu este obișnuită să iasă la plimbare, dar seara face câțiva pași prin cartier. Stă fermă și are picioare lungi și frumoase. Știe și ea asta. „Organul pe care mi-l iubesc cel mai mult este creierul, iar foarte aproape, pe locul doi, sunt picioarele. Nu m-aș putea mulțumi numai cu creierul. E groaznic când trebuie să fii dus de mână peste tot. Nici nu vreau să mă gândesc la perspectiva asta, pentru că ea este înscrisă în orarul unui om care se apropie de 100 de ani. Ea trebuie să vină, dacă Dumnezeu te lasă în viață. Creierul meu e foarte deșteptat, foarte treaz. Cultura te face mai degrabă să înveți să trăiești, decât să te lauzi că ai citit”, adaugă Nora teoria ei despre pericolele trecerii timpului.
„Scriu întruna, parcă am înnebunit”
Nu mai citește atât de mult în prezent, deși mărturisește că și-ar găsi răbdarea, dar nu simte îndemnul, așa că nu se forțează. În schimb scrie nonstop. „Parcă am înnebunit, nu știu ce se întâmplă cu mine, dar absolut scriu întruna”. Mașina de scris s-a stricat, așa că notează pe foi și în caiete. Laptopul n-a fost niciodată o soluție, deși ar fi putut să învețe să-l folosească, în urmă cu zece ani. „Aparatul ăla demonic de care aud, nu vreau să-l învăț vreodată. E un instrument diavolesc”, glumește. A venit prea târziu pentru ea, îmi spune, și nu mai poate să facă parte din această familie, să aibă acces la el.
Scrie de mână, și pentru că așa îi vine inspirația mai bine, iar de la scris la amor e doar un pas. Își întrerupe ideea și vorbește despre televizor, pe care-l deschide când nu mai are nimic de făcut, pe Cultural, unde descoperă „cântece din blestemata perioadă a lui Ceaușescu”, tot felul de romanțe care-i plac și care-i fac bine, pentru că o ajută să-și retrăiască tinerețea, subliniază cu ușoară nostalgie.
Pentru cineva care a făcut asta toată viața, exprimarea poetică îi vine firesc. „Se face o relație trupească. E ca amorul fizic care întregește relația sau dimpotrivă. Eu sunt din epoca platonică, întotdeauna mi s-a părut că iubirile mai puternice sunt alea care nu ajung în pat. Dacă nu sunt triste, n-au pic de poezie și frumusețe. Romantismul are o mare doză de tristețe. Poezie fără neîmplinire? Precis nu”.
„Azi nu mai aud expresia amor platonic”
Nora are o imaginație aproape colosală și adoră să trăiască în propria minte. În plan real, spune că nu prea a suferit. „Nu e frumos să te lauzi cu asta. Cred că m-am aruncat în suferință cu voluptate. Trupul e foarte important, el creează poezie mai mult poate decât creierul. Și sexul este foarte important, dar dacă nu-l duci la WC tot timpul. Fac parte din generația care credea foarte tare în amorul platonic. Acum nici nu mai aud expresia asta”.
Viața este atât de invadată de sex, numai de sex, în toate formele. E cel mai teribil, pentru un creator de omenire, tu îți dai seama?
Nora face o scurtă pauză: „Sunt ridicolă, nu-mi place să vorbesc despre asta”, apoi continuă: „E păcat! Și nici nu mai există o latură mistică în iubire. Acum este aruncată într-un lighean de lături înspăimântător. Nu știu de ce e călcat în picioare sentimentul ăsta”. Poeta e îndrăgostită de iubire. Cum altfel să fie, dacă fără iubire arta nu ar rezista?
„Poezia nu-mi dă pace”
„În momentul în care deschid ochii, în capul meu, încep să vină Eminescu, Arghezi, Coșbuc, frânturi din poemele lor, de nu se mai opresc; parcă am pus un patefon și ăla tot cântă în capul meu. Nu vin versuri de-ale mele sau ceva nou, e ceva uluitor. Atunci îmi dau seama ce memorie am avut, câtă poezie am știut”, spune Nora despre infuzia de creativitate pe care o simte. De fapt, nu bea nici cafea dimineața, nici nu mănâncă, ci se așază la masa din sufragerie, scotocește prin caiete, face puțină ordine prin manuscrise și apoi începe să-i curgă inspirația.
Niciodată nu face vreun efort. „Cred că ideile sau intenția de a spune omenirii ceva distrug orice poezie. Nu pot decât să mă supun orbește unui dictat care vine nu știu de unde, o voce care-mi suflă ca la școală. Nu fac nimic pentru asta. Foarte rar, când simt că-mi șchiopătează vreun cuvânt, caut altceva”.
Dar Nora Iuga caută rar cuvintele, de obicei ele o găsesc pe ea. E un ca un har, spune, „pentru că nu fac absolut niciun efort”.
„Când nu am inspirație și vreau eu să scriu, mă chinuiesc foarte tare și nu iese cum trebuie. Dar când mă las, primul lucru e poezia care nu-mi dă pace. Am foarte mare încredere în instinctul meu poetic, dar nu doar, ci și în instinct, în general. Cred mai mult în instinct decât în rațiune”, concluzionează poeta.
„M-a salvat limba germană”
Nora Iuga scrie într-un mod suprarealist. „A venit nechemat la mine, așa a fost construită rațiunea mea. Acum nu pot să mint, să fac pe nebuna, dar e adevărat că l-am descoperit fără să știu că există această metodă. Nu m-am forțat, sunt un suprarealist înnăscut”, îmi explică ea.
Parcursul în poezie nu a fost unul ușor și nici cursiv, lucru despre care a vorbit de-a lungul anilor. „Încă de la debut am fost apreciată pentru originalitate, mi s-a spus că am venit cu o voce nouă în poezia românească”. Abia la 38 de ani a publicat primul volum, dar la 40 de ani, când l-a publicat pe al doilea, „Captivitatea cercului”, a fost interzisă de regimul comunist.
Am fost sortită să primesc și bucurii mari, dar și pumni în cap. Interdicția mea nu a fost de câteva luni, ci de opt ani.
A fost o perioadă grea, își amintește cum directorul Bibliotecii de Stat i-a pus pe masă hârtia pe care scria că nu mai are voie să publice nimic. Era la Editura Enciclopedica și vestea a lovit-o într-un mod groaznic, pe care nu a putut să și-l explice. Abia când un tânăr de la editură i-a mărturisit că ministrul culturii de la acea vreme i-a obligat pe editori să scrie ceva rău despre volum, a înțeles. „Erotism morbid” a fost pecetea exilului literar: „erotism cât cuprinde în poezia mea, dar morbid niciodată”, spune Nora azi.
Opt ani nu a scris nimic, dar și-a găsit salvarea în limba germană, așa că a tradus zeci și zeci de cărți, lucru care i-a plăcut „înnebunitor de mult”.
„Traducătorul e la rândul lui poet sau prozator. Niciodată un traducător bun nu traduce mecanic. Niciodată. Îți trebuie la fel de multă inspirație ca la poezie sau proză”.
În toate formele lui, scrisul a salvat-o. „Pe primul loc e băiatul (fiul ei, n.r.) și pe al doilea loc e poezia; altceva nu prea am”.
„Cred că nu se termină niciodată tot”
Totuși, Nora mărturisește că mai are ceva, o credință care în ultima vreme i se adâncește tot mai mult. Există viață după moarte, dar conștiință?
„Probabil asta ține ca și la animale, instinctul morții apropiate te face să crezi într-o instanță supremă. Cred că nu se termină niciodată tot. Sub ce forme se continuă, nu putem avea habar, dar e imposibil să se termine. Totul e prefacere. Conștiința? Poate se continuă, dar inconștient. Altfel mă gândesc că nu ar exista atât de multe teorii de-a lungul epocilor care tind spre asta. Sigur, omul vrea să continue și-și face fel și fel de povești, dar dacă nu ar fi un sâmbure de adevăr în asta, nu putem ști niciodată”.
„Nu vreau laude postmortem”
Nora face o pauză și se uită la peretele din față, unde sunt toți compozitorii pe care mama ei i-a iubit. De fapt, a fost atât de îndrăgostită de Beethoven, încât așa și-a numit și fiica, Eleonora, după o fostă mare iubire de-ale compozitorului. Zâmbește când vorbește despre toate astea, dar se întristează rapid. Cu emoție și lacrimi în ochi ajunge la un subiect sensibil: critica literară.
Nora știe că este iubită de public, dar punctează cum colegii de breaslă nu-i acordă atenția care i s-ar cuveni.
„Critica literară nu mă are deloc în vedere, dar absolut deloc. Cum e posibil, ca la cartea pe care am scos-o acum, la vârsta pe care o am, Mircea Cărtărescu să-mi facă un portret extraordinar de frumos, dar niciun critic să nu scrie o vorbă despre ea. Sincer îți spun, mă doare foarte tare. Când ai aproape 100 de ani, mi-e și frică să pronunț chestia asta, ei probabil nici nu mai deschid cărțile pe care le public, poate au impresia că sunt o catastrofă. Nu-s deloc răsfățată de critica literară. Dar Mircea a scris foarte frumos despre carte, nici nu știu cum să-i mulțumesc. Demonstrează că m-a văzut și m-a plăcut, iar asta-mi dă zece ani de viață. Eu chiar îl apreciez și-l consider cel mai bun scriitor al nostru, aș vrea foarte mult să ia Nobelul. Dar dacă spusele lui Mircea nu-i conving pe critici să deschidă cartea, să văd și eu o cronică undeva? Despre cum Nora Iuga a scos un volum la 93 de ani. De ce tac? De ce ne îngroapă de la o anumită vârstă? Poate trăiesc 100 de ani, pentru că sunt activă și sonoră. Nu stau doar în casă, apar în filme, merg în călătorii, am întâlniri cu publicul”, se întreabă scriitoarea cu lacrimi în ochi.
Pare de neconsolat în clipele astea, dar o întreb despre admirația care vine dinspre public. Este recunoscătoare pentru iubirea pe care o simte de la cititorii ei. „Există și un soi de îngâmfare, dacă vrei, că vreau mai mult decât mi se dă. Nu știu de ce sunt atât de nebună să vreau să mă vadă criticii, că n-am o părere foarte bună despre ei!”, se repliază rapid poeta.
De fapt, i-ar plăcea să se bucure de vorbele frumoase cât timp este în viață.
„Nu vreau laude postmortem, e un lucru îngrozitor. Dacă ai ceva de zis, spune-o, Doamne iartă-mă, să se bucure și amărâtul ăla când citește. Pentru cine o să mă lauzi după moarte? Pentru tineretul de 20 de ani care se ridică acum și habar n-are de Nora Iuga?”
„Pot să mă duc pe lumea ailaltă împlinită total”
O întreb și ce crede despre tinerii de azi și relația lor cu poezia. „Nu pot să-mi dau seama dacă ei s-au întors către poezie, dar își fac poezia care le place, spun lucruri care li se par interesante și care le plac, dar, din păcate, se mențin foarte sonor într-o zonă care strică totuși poezia”.
Îmi vorbește despre revistele literare, unde ori există „numai dulcețuri, flori și îngeri că-ți vine să verși”, din partea celor în vârstă, ori „numai sex de nu mai poți și urât. Nu e sexul divinizat, dus lângă Dumnezeu, unde i-ar fi locul! Nu că sunt eu babă nebună și vorbesc de sex la 90 de ani, dar are importanță maximă, atâta cât creează omenire, în sexul acela e Dumnezeu. Poetele noastre, că au rămas aproape doar femei, văd în sex eliberare? Asta numești tu eliberare? Mi se pare captivitate îngrozitoare!”.
Ajungem la poete, Ileana Mălăncioiu, Constanța Buzea, Maria Barbu, Maria Banuș, Veronica Porumbacu, dar și Nina Cassian. Pe toate le prețuiește, dar pe cea din urmă o respectă într-un mod deosebit. „Nu am întâlnit nici bărbat, nici femeie, în toată România asta și pe unde am colindat, cu o mintea mai formidabilă ca a Ninei. N-am văzut om mai inteligent, scăpărător de inteligent. Mi-e o frică teribilă, mi-au făcut film, știi? Mor de frică! Cum să vin eu după filmul cu Nina?” (n.r. – documentarul „Distanța dintre mine și mine”, 2018).
Nora și-a dorit mereu să fie actriță, dar Radu Beligan i-a trântit ușa în nas, după cum își amintește, iar la audiții i-a spus că are o dicție defectuoasă, deși era convinsă că ar fi putut remedia „acest mărunțiș” cu lecții de dicție. „Dar, uite, la ora actuală, se pot întâmpla multe. Dacă mai fac multe turnee prin țară, voi deveni mai cunoscută ca actriță, decât ca poetă. Pot să mă duc pe lumea ailaltă împlinită total”, spune râzând.
„Nu mi-ar plăcea să trăiesc în viitor”
Nora nu a mers niciodată cu avionul, doar cu trenul. Îi place tare mult, „chiar și ăsta din România.” De fapt, îi place balcanismul. „Nu e civilizat, dar e foarte poetic. Aici oamenii știu să iubească mai puternic și pătimaș. Occidentul e rece și dacă câștigă AI-ul, ăia suntem!”.
Așa s-a deschis poarta discuției despre viitor, pe care mărturisește că-l vede, deși nu i-ar plăcea să trăiască în el. „Nu cred că putem fi fericiți distrându-ne tot timpul și făcând călătorii. Doamne, iartă-mă, atunci nu mai avem la ce să visăm. Dar Dumnezeul nostru este banul și de asta n-aș vrea să trăiesc în lumea aceea”, explică scriitoare.
„Dacă aș fi fost tânără în ziua de azi, fără îndoială aș fi fost influențată, nu pot să mă pronunț. Dar m-a salvat romantismul pe care-l am din părinți, iar romantismul te apără de superficialitate”, adaugă Nora, mirându-se în glumă „de ce deșteaptă s-a făcut”.
Își amintește brusc de un film, „Vin ploile” (1939, remake 1955). Povestește cum mama ei a dus-o la cinema încă de la vârsta de trei ani. „Și iată că am ajuns să joc și eu într-un film. Niciodată să nu spui niciodată, mare adevăr”.
„Am avut niște părinți frumoși”
Dintr-odată, Nora mă întreabă dacă-mi place să dansez. Îi spun că da. „Asta-i minunat! Și mie mi-a plăcut. Îmi place și acum, câteodată dansez prin casă în fața TV-ului”. Își amintește de mama ei, balerină de profesie, care n-a lăsat-o pe Nora să-i calce pe urme. „Ca să nu devin femeie ușoară”, a fost răspunsul mamei, rememorează poeta.
„Tu îi calci cămășile tatei, gătești, mă speli pe mine pe cap, ce femeie ușoară?”, i-a replicat Nora mică. Răspunsul mamei a venit rapid, iar poeta îl rostește cu un surâs prelung: „Da, dar tu nu semeni cu mine, semeni cu taică-tu”. Și Nora izbucnește în râs. Povestește despre mama ei, ca despre o femeie „foarte afurisită”, care-i dădea pedepse groaznice când era mică.
Scriitoarea vorbește viu despre momentele din copilărie și-mi povestește cum tatăl ei era afemeiat, în timp ce mama era „foarte afurisită”, dură cu ea
„Mama își pierdea mințile când voia să mă pedepsească. Însă ei îi datorez toată funcția creierului meu, ca educație. N-am primit niciodată alt cadou de la mama decât cărți. Mamei îi datorez imens pe linia lecturilor, deși era o fetiță balerină de la 13 ani la operă, cred că a făcut patru clase de liceu. S-a îngrijit de creierul meu. De unde i-o fi venit dorința asta? Dar a reușit”.
De la tatăl ei, Nora spune că a moștenit blândețea și bunătatea. „Chiar dacă o înșela pe mama, era înnebunit după ea”.
Nora se duce în dormitor de unde aduce două tablouri cu părinții ei în tinerețe, și o fotografie cu ea, când era mică, la Sibiu. S-au cunoscut extrem de tineri. „Mama cu ochii ei verzi ca două mistice smaralde, eu cu tata semăn mai mult. Am avut niște părinți frumoși”, concluzionează ea. Apoi duce fotografiile la loc, iar un scârțâit al ușii se aude pe fundal: „Nu mă îndur, dragă, să ung balamalele astea cu puțin ulei, și atunci n-ar mai guița așa. Țin mintea că asta făcea maică-mea”.
„Nimic nu e mai minunat decât când te îndrăgostești”
Conversația cu Nora e ca un carusel de emoții, iar subiectele pot migra rapid de la o zonă la alta, însă iubirea rămâne punct fix în centrul vieții poetei. Chiar dacă și ea, ca orice sentiment, are un sfârșit, crede ea.
„Cred că pe lumea asta niciun fenomen nu poate exista fără finalitate. Tot ce începe trebuie neapărat să se sfârșească, ca să înceapă în altă parte. Nu este o linie continuă la infinit. Gândește-te ce complicat ar fi, cred că toată omenirea s-ar sinucide, dacă nu s-ar schimba ceva în fața ei”.
Deși o romantică incurabilă, Nora mărturisește că n-a fost niciodată sfâșiată de terminarea unei iubiri. O gândire pe care o etichetează singură: „greu de crezut la o femeie”.
„N-am suferit niciodată foarte tare. Nu pot să mint și să fac pe nebuna, am avut o săptămână, două, când mi-a fost mai greu, dar atât de repede s-au schimbat lucrurile. Mă urcam într-un tramvai, se uita un bărbat la mine și arăta bine și îmi zâmbea, îi zâmbeam la loc și chiar dacă nu-l mai vedeam vreodată, ziceam, ia uite cât e de ușor. Nu se termină lumea aici”.
Crede că iubirea înseamnă așteptare, adică răbdare.
„Asta e fericirea supremă când te îndrăgostești, să tălmăcești fiecare frază, fiecare zâmbet și privire. E fantastic, prima atingere de mână, iarna, dacă-ți îngheață mâinile, și-ți ia mâna și o pune în buzunarul lui. Sunt lucruri care vorbesc mai mult decât cuvintele”, spune Nora printre lacrimi, cu o sensibilitate care emoționează.
Începuturile iubirilor sunt, Dumnezeule, paradisul! Nimic nu e mai minunat decât când te îndrăgostești.
Începe să vorbească despre soțul ei, „un bărbat cum nu cred că mai există pe lume”, care a murit la 58 de ani. Cât timp au fost împreună? „Cred că numai 30 și ceva de ani”. Nora a avut o căsnicie fericită. Își citeau poezii unul altuia și-l descrie pe Nino drept cel mai blând bărbat pe care l-a întâlnit vreodată. „M-au plăcut bărbații, deși n-am fost niciodată vreo frumoasă. Probabil cu personalitatea, altfel nu știu de ce ar fi coadă la mine”.
S-a mai îndrăgostit după moartea soțului ei, dar spune c-a avut o mentalitate „înapoiată”, pentru o femeie cu minte ageră, care nu se sfiește să vorbească despre „treburi de astea”.
„Am stat cuminte după ce a murit Nino, pentru că mă consideram o femeie bătrână, atunci când am împlinit 60 de ani. Mi-am dat seama că nu mai pot să mă arăt dezbrăcată sau în anumite ipostaze lângă un bărbat. Noroc cu capul ăsta și cu talentul de poet, că-mi pot imagina toate năzbâtiile cu putință și e foarte bine. Lucrurile trupului făcute în gând să știi că-ți pot da sensibilități și senzații foarte puternice. Filmul gândului e atât de autentic, cum nu-ți imaginezi. Să-ți dea Dumnezeu vârsta mea, să vezi ce grozav e!”.
„Poetul are dreptul să exagereze”
Ce calități trebuie să aibă un poet bun, o întreb. „Să fie somnambul, serios! Să-l vezi umblând noaptea pe coclauri cu pisicile, să înregistreze mesajele. Să fie un înregistrator de mesaje. Cerul, stelele și natura, în general, sunt foarte importante, dar și instinctul. Ar trebuie să avem mai multă încredere în instinct. Instinctul pune rațiunea la punct, chiar și atunci când rațiunea vrea să răzbată, el vine de dedesubt, o trage de picior, și aia își sparge capul”.
O lecție de urmat pentru orice poet sau poetă, crede Nora, este exagerarea în versurile sale. „Poezia nu ar fi interesantă, dacă nu ar fi plină de exagerări. Poetul face pe nebunul, e curajos, răstoarnă lumea și pământul”.
Însă e și mult personal în poezie, spune Nora Iuga, pentru că nu poți porni de la un sentiment care nu are legătură cu tine. „Sentimentul acela devine universal, al tuturor oamenilor, poetul exact asta face. Eminescu scria S-a dus amorul, pentru Veronica, și după zeci de ani același poem a devenit bun universal”.
„Vrei să citim o poezie?”
Stările prin care trece Nina fluctuează, sare de la un subiect la altul ca un copil curios atras de tot ce vede în jur. Apoi gândește cu voce tare ca un bătrân înțelept care a trăit destule de-a lungul celor peste nouă decenii.
„Câte culori ai tu pe unghii?”, mă întreabă brusc. „Niciodată nu s-au purtat unghiile atât de multicolore, dar văd că majoritatea înclină spre albastru, foarte multe unghii albastre. Oamenii simt să recreeze lumea, culorile, formele, nu mai seamănă cu cele naturale, le fac cât mai fistichii. Tendința asta am avut-o din totdeauna, de când eram fetiță”. Așa povestește despre cum, în tinerețe, o croitoreasă îi făcea toate rochiile, nu după caietele de modă, ci după modelele pe care și le desena singură.
„Vrei să citim o poezie?”, mă întreabă mai mult retoric, cu cartea deja în mână. „Hai de unde s-a deschis, habar n-am, poate e o poezie proastă”.
Paginile se opresc la poemul „Deschid ochii”, pe care-l citește cu intonație. E aproape ca o scenă de film momentul. O rog să citească și „Scrâșnește o frână”. „Uite, am dat peste! Ce coincidență, s-a deschis aici înainte de a-mi spune”. Mă entuziasmez, dar Nora explică cu o față aproape serioasă.
„În fiecare zi mi se întâmplă lucruri din astea, nu te iluziona. Parcă mi se atrage atenția că există ceva care ne conduce și care nu se termină, zău!”.
Și dacă tot citim poezii, o întreb dacă-și amintește primele poeme scrise. Prima a fost la 12 ani, la Sibiu, când „tăticul” cânta la vioară în camera de alături, ea scria în bucătărie, iar mama era plecată în oraș:
Lunca iar a înverzitși pomii au înfloritDupă lunga așteptare,a venit iar prințul soare,el se plimbă prin poiene,în caleașca-i aurită,și mângâie peste gene,o copilă adormită.
Al doilea, un an, doi mai târziu, la București, când s-a „îndrăgostit lulea” de profesoara de franceză, care era tânără și frumoasă, cu ochii albaștri. Își amintește doar începutul:
Ochi albaștriochi de vise,ochi adânci de înger blondm-ați fermecat cu dulci surâsurivii sclipiri p-albastru fond.
„Părea mai intelectual”. Râde.
O las pe Nora în pragul ușii, dreaptă și cu zâmbetul pe buze, plină de povești și înțelepciuni. Urma să plece în turneu cu filmul, dar și în Germania cu trenul. Ambele experiențe au fost o reușită.
