Ileana Năchescu predă la Universitatea Rutgers din Statele Unite, una dintre cele mai vechi și mai reputate universități publice din SUA. Năchescu a observat polemica născută în Libertatea, a citit cartea care s-a plasat în mijlocul discuției și a trimis cititorilor opinia sa.
Acum mulți ani, prin 1998, mi-a venit ideea să scriu o lucrare de masterat despre scriitoarele române din perioada interbelică. Eram înscrisă în programul de masterat în Literatură română și intertextualitate de la Universitatea de Vest din Timișoara.
De câte ori vorbeam despre proiectul meu, aveam parte de următoarele reacții, uneori chiar de la aceeași persoană, în foc rapid.
Dar de ce să izolezi scriitoarele pe criterii de gen, de ce să le separi de literatura Mare, Adevărată, Universală, unde doar valoarea textului contează?
Oricum n-ai material. Se știe că scriitoarele, în general, nu sunt capabile să scrie Literatură (Mare, Universală, Adevărată, unde doar valoarea textului contează).
Întrucât punctul 2 anula practic punctul 1, discuția putea fi încheiată. Însă nu era suficient, pentru că urma și punctul 3: Dar să știi că scriitoarele, în general, chiar dacă au mai scris și ele câte ceva, au avut vieți nefericite. Uită-te la Virginia Woolf. Sau la Hortensia Papadat-Bengescu.
Am avut noroc cu un conducător de teză care cunoștea perioada în detaliu și a susținut proiectul, așa că am scris teza respectivă și am terminat masteratul. Ulterior am publicat câteva articole academice pe tema respectivă, în engleză (deja făceam un doctorat în studii de gen la Universitatea SUNY Buffalo).
Astăzi sunt profesoară de studii de gen și am terminat de curând o monografie a unei organizații feministe afro-americane. Nu știu cum ar fi stat lucrurile dacă cedam argumentelor potrivit cărora în literatura scrisă de femei, cărțile sunt minore și autoarele, nefericite. Fac cercetare, scriu și predau pe teme de gen, rasă și sexualitate, în istorie, literatură și cultură.
O conversație necesară
Dezbaterea deschisă de scriitorul și activistul Valeriu Nicolae în paginile ziarului Libertatea îmi pare extrem de importantă.
Nicolae a scris despre rasismul de limbaj din romanul Copilăria lui Kaspar Hauser, de Bogdan-Alexandru Stănescu, publicat la Editura Polirom în 2017, și premiat de o mulțime de instituții locale și internaționale.
Nicolae întreabă cum este posibil ca un text care include fragmente de un rasism violent (oferă citate lungi și edificatoare) să primească multele premii pe care le-a primit? Dacă rasismul s-ar fi referit la alte minorități rasiale – evrei sau afro-americani – ar fi fost textul acceptabil?
Reacțiile scriitorilor români au apărut rapid, iar majoritatea răspunsurilor pe care le-am citit au un numitor comun: îl acuză pe Nicolae de simplism și lipsă de înțelegere a literaturii.
În lectura mea, articolul lui Nicolae pune problema rasismului în romanul lui Stănescu într-un mod complex și nuanțat, iar răspunsurile scriitorilor – apostrofe, mai degrabă, în voci răstite și disprețuitoare, sunt nu doar simpliste, ci și edificatoare pentru starea relațiilor interetnice de la noi, în literatură și nu numai.
Gesturile noastre sunt rasiste, noi suntem oameni
Mulți scriitori s-au grăbit să-l apere pe Stănescu de acuzația de rasism, deși Nicolae s-a referit la textul romanului, nu la autor. E o distincție importantă.
În conversațiile despre rasism cu care sunt familiară, nu se fac acuzații personale. Nu i se spune unui om că este rasist. O imagine, un text, cuvinte sau acțiuni pot fi rasiste.
De ce contează asta: o persoană acuzată de rasism se va dezvinovăți, își va recita calitățile personale, va invoca relații armonioase cu membri/membre ale minorităților etnice sau rasiale etc. și probabil nu va învăța nimic. Dacă însă arătăm că un gest, comportament sau text este rasist, lucrurile se pot schimba. Persoana poate învăța din greșeli și poate evita acțiuni similare în viitor. La fel și cei din jurul ei.
Empatia pe care am descoperit-o în cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu
Deși Nicolae oferă multe exemple convingătoare, am decis să citesc romanul în cauză, disponibil în ediție ebook. Mi-au plăcut primele capitole. Stilul nu e neapărat original – combinație de fluxul conștiinței, lumea interioară și senzorială a naratorului descrisă în detaliu, lipsa ironiei sau distanțării între personajul focalizator și narator etc.
Însă naratorul/personajul principal, care observă cu acuratețe clinică aspectele dezgustătoare, monstruoase, ale prezenței fizice a altor personaje (chiloți lărgiți care nu ascund organele sexuale, burți revărsate peste cureaua pantalonilor etc.) reușește să infuzeze aceste descrieri cu o anume tandrețe și empatie care umanizează personajele – de exemplu tatăl vitreg pe care copilul îl respinge la început, însă îi rămâne apropiat după divorțul părinților.
Asta până la pagina 48 (în ediția ebook), când apare din senin un personaj rom numit simplu cioara, într-o scenă în care naratorul este bătut de alți copii de la bloc. Scena este inclusă în imaginile citate de Nicolae, nu le voi mai repeta. Cel mai mult m-a oripilat comparația între dinții galbeni ai unui personaj rom și ai șobolanilor pe care-i belim când ies de la ghenă.
Violența lingvistică este directă și invocă o istorie lungă a torturii și dezumanizării romilor. Pentru romii din carte, nu există umanizare prin empatie.
Nu e doar rasism în romanul respectiv: o misoginie dură predomină. Astfel sunt descriși unchiul și mătușa personajului principal: „Unchiu, cu frumusețea lui de bărbat la patruzeci de ani și tante Nuțicăte arată ca un circar cu maimuța lui pe care a împodobit-o cu aur. Un angajat de la Globus care a furat o maimuță vorbitoare…”. Aflat în vacanță în Grecia, personajul principal suspectează că o femeie de patruzeci de ani, mama unei fetițe, poartă costum de baie întreg probabil ca să acopere ravagiile maternității. Persoanele cu dizabilități sunt și ele tratate drept subumane. O fetiță care are sindromul Down ispășește probabil păcatele unei alte vieți, unde a fost soldat la Wehrmacht. Nici nu mai am cuvinte.
Unii au argumentat că romanul descrie o lume rasistă (și misogină, zic eu), deci violența verbală din text este doar descriptivă, o unealtă adecvată creării universului respectiv.
Însă descrierea este întotdeauna dintr-o anumită perspectivă, iar romanul este scris din perspectiva unui personaj (scriitorul alcoolic) sexist și rasist, care repetă și consolidează clișeele prin care femeile, romii, și persoanele cu dizabilități sunt subumani.
Un pic de naratologie: în romanele scrise din punctul de vedere al unui singur caracter focalizator, cum este Kaspar Hauser, naratorul, vocea care spune povestea, cel mai adesea se suprapune cu personajul focalizator. Vedem lumea romanului din perspectiva lui. Însă există și cazuri în care naratorul știe mai mult decât personajul prin perspectiva căruia vedem lumea ficțională. De exemplu naratorul poate oferi indicii despre viitoare dezastre pe care personajul nu le poate anticipa (astfel se creează suspansul), poate descrie scene unde un personaj tratat drept obiect returnează privirea obiectificatoare etc. De exemplu, romanul Mă găsești când vrei al Laviniei Braniște este narat din perspectiva unei tinere aflate într-o relație abuzivă. Protagonista povestește diferite momente din relația ei, însă cele care indică abuzul sunt narate iar apoi abandonate, cumva nu se acumulează în conștiința personajului. Cititorii, desigur, nu suferă de aceeași amnezie selectivă și se întreabă când anume va realiza sursa nefericirii ei și ce formă va lua această descoperire. Aș mai adăuga că cititorii fac ușor aceste distincții și știu care anume este politica textului. În cazul romanului Copilăria lui Kaspar Hauser, personajul principal se îndoiește uneori de cronologia evenimentelor, însă niciodată nu-și pune la îndoială judecățile asupra celorlalți: unii sunt oameni, iar alții mai puțin. Aș mai adăuga că dl. Nicolae a făcut această distincție importantă în articolul său, când a clarificat că nu e vorba în roman despre un personaj rasist prezentat în mod critic, ci textul în sine amplifică o viziune asupra lumii marcate de rasism.
Cum a argumentat Mircea Cărtărescu
Reacția scriitorilor a fost în general dezamăgitoare, însă pentru mine cea mai mare dezamăgire a venit de la Mircea Cărtărescu. Știu prea bine cine are dreptate, a scris Cărtărescu, fără să dea atenție exemplelor din text oferite de Nicolae. Deși articolul lui Nicolae a dorit să deschidă o discuție și a fost scris cu multă grijă pentru context, Cărtărescu a clasificat dezbaterea drept scandal literar.
L-a acuzat pe Nicolae de delațiune, deși nu este clar în fața cui sau cu ce profit. Un denunț, o pâră, poate cu intenția de a profita, o defăimare (inclusă în Codul penal?), împotriva unui scriitor. Ne referim la Stănescu, desigur – victima unui atac nemotivat – deoarece Cărtărescu nu-l consideră pe Nicolae scriitor, deși acesta a scris trei cărți.
Dacă scenariul pare familiar și evocă cinci sute de ani de istorie românească – mărturia unui rom împotriva unui român nu e valabilă, romii dau cu pâra, fac scandal etc. – numiți răspunsul lui Cărtărescu cum doriți.
M-a dezamăgit și faptul că în răspunsul lui Cărtărescu dezbaterea este prezentată în context autohton (artă cu tendință versus autonomia esteticului), deși Nicolae s-a referit la un context internațional (comparația cu critica literară afro-americană).
Cărtărescu s-a întors de curând dintr-un turneu de lansare a traducerii romanului Solenoid în Statele Unite și m-aș fi așteptat la mai multă deschidere.
În special în momentul în care Studiile Rome reprezintă unul din cele mai dinamice și energizante discursuri academice, când există o audiență interesată de cultura și arta romilor și când are loc o reevaluare a textelor despre romi, inclusiv literare.
Însă opoziția față de această discuție e intensă. Începând cu Stănescu, autorul romanului.
Stănescu l-a îndemnat pe Nicolae să-și depășească biasul, prejudecata. Literatura adevărată, susține el, va răni sensibilitatea cuiva. Iar cei afectați au nevoie de o maturitate serioasă pentru a-și depăși obstacolele emoționale etc. Cu alte cuvinte, romii ar trebui să abandoneze obsesia lor identitară, să se elibereze de bagajul emoțional și să se maturizeze – vechiul clișeu al romului emoțional, incapabil să se ridice la nivelul gândirii abstracte.
Argumentele Luminiței Corneanu
Același topos, al romului certăreț, este invocat în răspunsul criticei Luminița Corneanu. Îmi dau seama că reacția lui (Nicolae) vine din niște răni autentice foarte profunde și mai știu și cum e când vezi negru în fața ochilor și-ți pierzi instinctele firești de a-ți chestiona opiniile, gen: «Bă, dar nu cumva îmi scapă ceva, oare toți ăștia de l-au premiat și îl apreciază pe BAS îs tâmpiți sau rasiști?» (În multe din replicile scriitorilor pe care le-am citit există un moment în care aceștia abandonează limbajul formal și i se adresează direct, colocvial, de parcă ar trebui să vorbească cu dl Nicolae în limbaj simplu, pe înțelesul tuturor și dacă se poate agresiv).
Criticul literar Luminița Corneanu | Sursa: Cornel Brad/Facebook
Corneanu continuă, „Acuma, nu știu dacă suntem tâmpiți, dar rasiști sigur nu suntem mulți dintre noi”.
Ceea ce mie îmi confirmă bănuiala că printre cei care l-au editat, promovat și premiat pe Stănescu nu au fost romi.
În plus, în cercurile elitei intelectuale românești, se pare că e preferabil să fii tâmpit decât rasist. Asta mi se pare surprinzător într-o lume ale cărei valori esențiale sunt cultura și inteligența.
Putem greși?
Iar dacă într-adevăr doar valorile estetice contează, de ce protestează scriitorii cu atâta vehemență împotriva unor acuzații (imaginare până la urmă) de rasism, o chestie de etică?
Și singurul răspuns la care mă pot gândi este că lumea asta elitistă și fără minorități trebuie să-i amuțească pe toți cei care o critică. Corneanu știe ce este rasismul mai bine decât romii înșiși, ea decide dacă un roman este rasist sau nu, iar noi trebuie să o credem. Părerea ei contează.
Iar scriitorii romi care îndrăznesc să o contrazică ar face bine să-și nege experiența personală, să nu cedeze mâniei (oricât de calm și de politicos ar scrie) și să înțeleagă că deranjează. Atâția oameni albi nu pot greși. Ei au scris literatura română adevărată, rasistă sau nu, cum o fi ea. Cu asta defilăm.
Iar dacă nu va mai citi nimeni premianții concursului literar Nepotu lui Thoreau sau ai Revistei Ateneu, sau ai premiului Radio România Cultural, riscurile sunt asumate. Stănescu știe că literatura e, de fapt, un domeniul care îi aparține: Un roman este, până la urmă, o lume. În care te invit, dar nu-ți garantez nicio secundă că-ți va fi bine acolo. Eu de câte ori aud argumente de genul acesta, mă întreb de ce întotdeauna femeile, minoritățile etnice sau persoanele cu dizabilități trebuie să sufere pe altarul literaturii adevărate? Pentru cine scrie Bogdan-Alexandru Stănescu? Dacă scoatem din carte fragmentele misogine sau rasiste, care dezumanizează oamenii săraci sau cu dizabilități (unii au sugerat să se republice romanul fără pasajele ofensatoare), ce rămâne din text? Mie, personal, în schimbul unui preț rezonabil de 18 lei și ceva, ediția ebook mi-a oferit disconfort cât încape, plus o doză zdravănă de dezgust și tristețe.
Cam la fel au simțit și alți cititori, nu neapărat parte din establishmentul literar românesc. În bula mea de socializare (foste colege de facultate, scriitori, profesori, studenți, activiști, din diasporă și din țară) o reacție recurentă a fost, de asta nu mai citesc literatură română. Cineva a întrebat, cu scepticism și ironie, folosind același gen de logică din carte: Mai citește cineva hăndrălăi?
Încrederea în public
Aș fi tentată să închei cu o platitudine gen, viitorul va judeca, însă viitorul e aici, mă refer la generația Z și milenialii mai recenți. Cei care nu cunosc lumea fără TikTok, încălzire globală și taxe la facultate (noi primeam burse). Care cel mai probabil nu-și vor putea permite din munca lor un apartament, care nu pot să înțeleagă de ce o fată trans nu poate interpreta rolul Julietei pe scenă, care au mers în masă la ultimul Pride (douăzeci și cinci de mii de participanți doar în București!), care sunt solidari cu minoritățile de orice fel și care sunt sceptici față de narațiunile în care bărbații albi sunt întotdeauna victime.
Dacă mă iau după tinerii pe care îi cunosc, o altfel de literatură îi interesează: literatură queer și feministă, science fiction, Roma și Afro futurism. Poate sunt puțini, cu siguranță nu au putere de decizie (încă). Sigur, asta nu înseamnă că nu respect și publicul cititor care preferă altceva, după cum respect oamenii care nu citesc frecvent. Oamenii nu se califică și nu-i împart în funcție de ce și cum citesc.
Pot spune că pentru publicul la care mă refeream contează grija față de Celălalt, identitățile multiple, experimentele literare care încearcă să evite continuarea prin limbaj a violenței.
Sunt cititori avizi, fără răbdare față de clișeele rasiste. Ei caută noi moduri de a fi împreună, de a scrie, de a citi. Am citit despre un festival de literatură queer și feministă organizat anul trecut în București, am înțeles că s-a lăsat cu supărare. Îl vor organiza din nou sau în altă parte, sau altfel. Sunt convinsă.
Ei reprezintă o alternativă cu adevărat nouă, sincronă cu preocupările literare de peste tot din lume. Iar discuția începută de dl Nicolae va continua. Pentru că literatura, cu sau fără permisiune, înseamnă libertate pentru toți.
Cine este Ileana Năchescu, autoarea articolului
Ileana Năchescu | Foto: Facebook
Ileana Năchescu a terminat Facultatea de Filologie (secția Română-Engleză) și masteratul în Literatură Română și Intertextualitate la Universitatea de Vest din Timișoara, unde a fost una dintre fondatoarele Centrului de Studii Feministe.
A completat doctoratul în studii de gen la Universitatea SUNY Buffalo și studii postdoctorale în același domeniu la Universitatea Rice. Predă în Departamentul de Studii de Gen al Universității Rutgers.
Năchescu a scris articole academice și literare pentru multe publicații americane (The Boston Review, Michigan Quarterly Review, Feminist Studies) și românești (Orizont, 1997-2000). Monografia The National Alliance of Black Feminists (1974-1983): A History va apărea la Editura University of Illinois Press. Locuiește în statul New Jersey, vine în România în fiecare an și își dorește să scrie din nou pentru publicul românesc.
