La 1 aprilie, se împlinesc 83 de ani de la masacrul din poiana Fântâna Albă din Bucovina de Nord. În fatidică această zi trupele sovietice ucid cu sânge rece câteva mii de civili români – numărul acestora nu este cunoscut cu exactitate, el variază între 2.000 și 3.000 – care au încercat să treacă granița în România unde erau rudele lor apropiate.
În urma pactului Ribbentrop-Molotov semnat la Moscova la 23 august 1939, Basarabia și Bucovina de Nord au fost anexate de URSS în doar 4 zile după ultimatumul din 26 iunie 1940 al guvernului sovietic de evacuare a armatei și administrației române. NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România.
Drept urmare, la 1 aprilie, 1941, zi în care era și prima zi de Paște, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică de circa 3.000 de persoane, și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i.
«La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemați de dorul libertății, au pornit a pășii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram și eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular și am văzut cum s-au desfășurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viața.
Ucigașii au așteptat cu degetul pe trăgaci până când mulțimea a ieșit la luminiș. Era o acalmie prevestitoare de rele. Pașii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârșit fatal. Tricolorul din fața coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam și țară a românilor bucovineni. Deodată liniștea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morții s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulțime a strigat: „La pământ!” Șuvoiul neîntrerupt de foc ne ținea culcați, cu respirația curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraților, ei nu vor cuteza să ne omoare!”. Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă neliniștește până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i im-posibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbușit într-o baltă de sânge. Aud și acum strigătele lui cu groaza morții pe buze: „Fugiți, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!”.», Gheorghe Mihailiuc, „Dincolo de cuvintele rostite”, Editura „Vivacitas”, Hliboca, 2004.
Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia
După masacru râniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la cele CINCI gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropați, unii fiind încă în viață: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morți sau muribunzi. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toţi și-au dat duhul.
«Cei rămași vii, ca și cei râniți mai ușor căutau să scape fugind în pădurea salvatoare din jur. Dar și acolo îi aștepta vânătoarea de oameni căci grănicerii încercau să îi prindă pe fugari, iar cine nu se oprea la prima somație risca să fie împușcat pe loc. Împușcăturile nu mai conteneau. Grozăvia era atât de mare cu cât se întunecase, iar mulțimea, dintre care multe femei și copii, trebuia să se miște în pădure într-un loc total necunoscut sub străfulgerările rachetelor lansate de militari. Scotocirea pădurilor și a câmpurilor din jur de Varniţa a durat câteva zile.
O parte din morți și o parte din cei râniți grav au fost înmormântați pe loc în gropi comune săpate de cei prinși…Cei tineri și suspecți au fost reținuți și supuși interogatorilor de către NKVD dupâ care au fost judecați și condamnați la închisoare pe diferite termene, fiind apoi deportați pe 10 ani în lagărul Uralul de Nord din regiunea Sverdlovsk, URSS, ulterior fiind transferați în Siberia Orientală sau în Kazahstan.», Petru Ciobanu – Vasile Slanina – Reveca Prelipcean, „Un sat din Bucovina – Monografie istorica (anii 1429-1944)”, Ed. Amadoros, 2004.
Câțiva, „mai norocoși”, au fost arestați de NKVD din Hliboca (Adâncata) și, după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var.
Pe 13 iunie 1941 au fost deportate 13.000 de familii, doar circa 10 % întorcându-se înapoi. Pe 22 iunie 1941 a intrat România în război împotriva URSS
Operaţiunea majoră de arestare şi deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, fiind vizate 32 423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate, iar 26 173 – deportate. În raportul din 14 iunie 1941 despre rezultatele operaţiunii, înaintat lui Stalin, Beria şi Molotov, se constată că numărul celor arestaţi şi deportaţi a scăzut de la cifra iniţială de 32 423 persoane la 31 419. Cum se explică această diferenţă şi ce relevanţă are această micşorare a listei iniţiale ? Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia – 1 183 reuşesc să evite tragedia care îi aştepta. Dintre aceştia, trei persoane au reuşit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 şi-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile ad hoc, „din cauza insuficienţei materialelor compromiţătoare”.
Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste de 13.000 familii de români au fost ridicate din casele lor și deportate în Siberia și Kazahstan.
Au supraviețuit putini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor și asasinatelor, populația românească a regiunii Cernăuți a scăzut cu 75,000 de persoane între recensământul românesc din 1930 și primul recensământ Sovietic în 1959. S-a afirmat că aceste persecuții au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populației românești, plănuit și executat de regimul sovietic. Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, fiind interzisă de autorităţile sovietice și ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autorităţile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România. Nimeni nu și-a asumat vreo responsabilitate pentru actul, pentru crima care s-a petrecut acolo, de aceea numesc masacrul de la Fântâna Albă un Katyn românesc.
Dacă Polonia are propria dramă, și a noastră se înscrie în același lanț de crime ale Uniunii Sovietice împotriva populațiilor din Europa Centrală. Cei care au murit privindu-și țara de la graniță nu au morminte. Despre sfârșitul lor cumplit nu se vorbește la școală, la ora de istorie. Societatea noastră păcătuiește foarte mult că nu vrea să lase adevărul să iasă la suprafață, ca toate aceste evenimente să fie cunoscute, fiindcă se știe că cei care le-au făcut nu pot fi pedepsiți.
Noi nu putem cere reparații, singurul lucru pe care-l putem face este să prezentam adevărul așa cum este el, fără să-l înfrumusețăm, să prezentăm adevărul indiferent că este dureros sau nu…
Surse:
Mădălin Necşuţu articolul „Comemorare la 70 de ani distanta, Masacrul de la Fântâna Albă. Foto – Video – Mărturii”;
Gheorghe Mihailiuc, „Dincolo de cuvintele rostite”, Editura „Vivacitas”, Hliboca, 2004;
Petru Ciobanu – Vasile Slanina – Reveca Prelipcean, „Un sat din Bucovina – Monografie istorica (anii 1429-1944)”, Ed. Amadoros, 2004.
Surse fotografice:
Radio Moldova; Cotidianul; Radio România Actualități.
The post „Păcăleala” rusească: masacrul din ziua de Paște de la Fântâna-Albă appeared first on Cotidianul RO.
