ROMÂNIA CA PROIECT GEOPOLITIC ȘI INTERESUL NAȚIONAL ROMÂNESC ÎN CONTEXTUL DEZORDINII MONDIALE ACTUALE – Partea a V-a
POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN ANII 1990
DOUĂ DOCTRINE OCCIDENTALE ROMÂNO-SCEPTICE
Prejudecățile româno-sceptice puse în circulație de propaganda Occidentului colectiv au reușit să fundamenteze și să facă acceptabilă pentru un public care nu prea avea habar nici de istoria nici de geografia României, dar cu precădere pentru planificatorii politicilor euro-atlantice, două doctrine concepute în așa fel încât să convingă asupra incompatibilității dintre națiunea română și civilizația occidentală – (vest)europeană și euro-atlantică.
Una dintre acestea a fost „doctrina conflictului geopolitic”. Teza centrală vorbea despre „O Românie prea mare pentru o Europă prea mică / O Românie prea tare pentru o Europă prea slabă”. În consecință, România trebuia ori micșorată (teritorial, dar și ca putere economică, militară, demografică și culturală) ori izolată. Micșorarea ar fi fost o condiție sine qua non a integrării europene și euro-atlantice. Altfel, statul român ar fi stricat liniștea protagoniștilor UE, având capacitatea (obiectivă) de a se opune inițiativelor și directivelor lor. Această doctrină a guvernat și guvernează întreaga politică a UE față de România, atât în perioada în care am fost candidați la aderare, cât și după ce am devenit membri, formal cu drepturi depline, dar în realitate de rang secund.
O altă doctrină a fost „doctrina conflictului cultural”. Aceasta teoretiza existența unei Românii ortodoxe situată la frontiera carpatină cu Occidentul colectiv catolic, protestant și neoprotestant, fiind incompatibilă cu acesta. Potrivit ei, chiar și micșorată, România nu își putea găsi locul în familia culturii și civilizației Occidentului european. De aceea, singura soluție era izolarea ei în ca o țară a nimănui despărțind frontul euro-atlantic de cel euro-asiatic. O izolare care se cerea, însă, supravegheată și controlată, de preferință prin efortul comun al actorilor occidentali și orientali, euro-atlantici și euro-asiatici.
TREI AMEINȚĂRI POLITICE TIMPURII
Sub impactul doctrinelor amintite, alimentate și susținute de o vastă propagandă internațională purtătoare de prejudecăți româno-sceptice, încă din zorii tranziției de la ordinea mondială bipolară la cea unipolară, au fost promovate politici care au pus România în fața unei triple amenințări.
i. O primă amenințare și-a găsit izvorul în promovarea unor politici de integrare europeană aflate în contradicție cu politicile de dezvoltare a României.
În 1990 România moștenise de la regimul comunist o economie supra capitalizată, dar lipsită de lichidități, cu rămâneri în urmă din punct de vedere tehnologic și cu acces tot mai limitat pe piețele sale tradiționale mai puțin pretențioase din lumea a treia. Din punctul de vedere al structurii sale „economia națională” românească fusese concepută nu în logica pieței, în care consumul calibra producția, iar prețul rezulta din întâlnirea liberă a cererii cu oferta, ci în logică autarhică.
Noua conducere politică post-comunistă, înțelegând că blocul comunist mondial dispăruse și că odată cu trecerea la un regim democratic se impunea și trecerea la economia de piață, a procedat la o reformă de sistem (aceea a fost adevărata revoluție) care obliga și la ajustarea structurală a economiei românești. În acest sens s-a făcut diferența între ramurile strategice care trebuiau susținute de stat, fără ca statul să le folosească, însă, pentru promovarea politicilor sale macroeconomice, și cele a căror viabilitate urma să fie verificată și decisă de piață, privatizarea fiind vehiculul principal al restructurării. În cadrul astfel stabilit (în 1991 Consiliul pentru reformă a întocmit un program dedicat dezvoltării economiei românești pe termen lung) obiectivul era redinamizarea unităților economice viabile prin aport de lichidități și acces la tehnologii avansate, astfel încât, valorificând moștenirea lăsată de regimul precedent, să se obțină în același timp un spor de capital și un spor de competitivitate; adică o creștere generală a avuției naționale, chiar dacă aceasta era să fie de acum suma avuției capitaliștilor privați (dintre care unul ar fi putut să fie statul însuși).
Cu alte cuvinte, atât reforma de sistem cât și ajustarea structurală urmărea dezvoltarea economică a României în condițiile folosirii mecanismelor de piață, odată cu integrarea economiei naționale românești în ordinea economică mondială.
În chiar momentul elaborării acestei concepții, protagoniștii ordinii politice și economice europene au avertizat România că aspirațiile sale la dezvoltare contraveneau criteriilor de integrare în UE. Prin urmare românii trebuiau să aleagă între a rămâne în afara pieței unice europene și a face față concurenței acesteia, care nu ar fi fost deloc liberă, ci afectată de politicile protecționiste unionale, sau a-și reduce voluntar puterea economică, până la punctul în care încetau să mai fie un concurenți redutabili pentru agenții economici ai statelor deja membre. Exista astfel pericolul ca integrarea europeană să fie egală cu subdezvoltarea economică, iar refuzul integrării egal cu izolarea politică. Pericolul nu este certitudine, dar României îi trebuia mult mai multă abilitate și caracter pentru a face ca reculul economic anterior intrării în UE, să fie compensat printr-un progres masiv ulterior intrării.
ii. O a doua amenințare privea dezmembrarea teritorială a României prin amorsarea conflictelor inter-etnice. Evenimentele de la Tg Mureș din martie 1990 au reprezentat cea mai temerară și mai evidentă încercare în acest sens. Ecourile lor au durat până în 1997, când prin politica de reconciliere inter-etnică demarată de guvernul român (politică incluzând cooptarea UDMR la guvernare) s-a obținut, printre altele, și încetarea „monitorizării post aderare” a României (un fel de MCV avant la lettre) de către Consiliul Europei.
Proiectul și amenințarea aferentă au rămas în vigoare și ele sunt readuse în actualitate din când în când.
Întrucât la aceste aspecte m-am referit și anterior nu voi intra în detalii aici.
iii. O a treia amenințare se referea la decuplarea României de statele Grupului de la Viszegrád.
Imediat după retragerea trupelor sovietice (terminarea ocupației militare și politice sovietice) din statele Europei centrale și orientale, protagoniștii Occidentului euro-atlantic și-au pus problema de a avansa pe teritoriul eliberat spre a-l aduce în sfera de influență proprie. Această nouă ocupație a fost concepută în așa fel încât să îmbrace forma integrării amicale într-un sistem de putere care promitea ca, în schimbul rentei imperiale (a cărei componentă principală ar fi trebuit să fie alinierea la sau subordonarea față de obiectivele agendei geo-strategice occidentale), să ofere accesul statelor de la periferia imperiului (foste satelite sovietice) la nivelul de civilizație / bunăstare al centrului / nucleului său dur. În același timp, erau căutate căi pentru ca expansiunea Vestului către Estul abandonat de sovietici să respecte, pe cât posibil, angajamentul luat de liderii celui dintâi față de URSS, de a nu trece cu nici un centimetru granița orientală a Germaniei reunificate. (Acest angajament privea în mod specific alianța politico-militară transatlantică, respectiv NATO.)
Perspectiva intrării în sfera de bunăstare a centrului imperial transatlantic era tentantă pentru România, ca și pentru celelalte foste locatare ale lagărului sovietic. Riscul rămânerii izolate într-o țară a nimănui cu rol de tampon între noua graniță estică a Occidentului colectiv extins și frontiera vestică a fostului spațiu sovietic contractat era inacceptabil. Aceasta cu atât mai mult cu cât lăsarea în afara oricărei arhitecturi de securitate colectivă era preludiul unei tranzacții geopolitice dintre marile puteri regionale și globale ale ordinii post-bipolare. Ceea ce era imperios de evitat era ca state care aveau divergențe și revendicări tradiționale în relația cu România (precum Ungaria) să intre în alianțe din care România să nu facă parte; aceasta cu atât mai mult cu cât România nu ar fi fost membra nici unei alte alianțe.
Or, la începutul anilor 1990, diverse state occidentale au încercat să constituie, sub îndrumarea și coordonarea lor, tot felul de parteneriate regionale care să îndeplinească rolul unor mecanisme de securitate colectivă și cooperativă. În realitate, se poate vorbi despre un început de concurență geopolitică mai mult sau mai puțin loială între statele vest europene precum și între acestea și SUA, până atunci unite prin teama comună față de URSS, pentru ocuparea locului devenit vacant prin retragerea și apoi sabordarea celei din urmă. Încetarea Războiului rece permisese, ca primă etapă, prin efectul desființării frontierei de pe Oder-Neisse, renașterea Mittel Europei (conceptul de Europă Centrală în care intrau și Balcanii de Vest), în mod tradițional disputată între Puterile Centrale europene (Germania, Austro-Ungaria și Italia) și Rusia. Lupta pentru împărțirea și dominarea ei, putea fi, deci, reluată.
Deși nu avea încă o idee clară asupra intereselor sale în regiune, SUA simțea că nu poate lăsa ca partajul să aibă loc fără prezența sa, fie directă fie mediată de NATO.
Formarea Grupului de la Visegrád (Polonia, Ungaria și Cehoslovacia) a fost o modalitate de detașare a statelor membre de celelalte state ale fostului bloc sovietic, dar și de împărțire a Mittel Europei într-o zonă catolică, arondabilă Vestului (cu civilizația sa catolică și protestantă), și una ortodoxă (cu România, Bulgaria și Serbia, deja condamnată tainic la separarea de republicile catolice și musulmane din Federația Iugoslavă) eventual promisă Rusiei. România se găsea chiar pe linia de contact a acestor plăci tectonice, cu amenințarea ca, pe de o parte, să rămână în afara lumii occidentale și, pe de altă parte, să vadă cum linia de demarcație dintre cele două lumi trece pe crestele Carpaților.
Propaganda occidentală (în special cea germană și americană) a creat și întreținut imaginea unui Grup de la Visegrád hiperperformant și hiperinspirat în ceea ce privește marșul pe drumul reformelor concepute pentru a realiza tranziția de la dictatură la democrație și de la economia de comandă la cea de piață. Deși, la o reuniune organizată la Washington în luna iunie 1990 de către FMI și BM, programul de reformă al României, invitată și ea (ca urmare a eforturilor diplomației române) alături de Polonia, Ungaria și Cehoslovacia, a fost apreciat ca reflectând o concepție superioară celei a „fruntașilor clasei” de la Visegrád, sponsorizați politic de Washington și Berlin, reperul reformei de succes a rămas a fi abordarea acestora. (Singura politică de reformă care nu a fost verificată prin folosirea acestui reper a fost cea rusă.)
Tot la începutul anilor 1990, UE a lansat Convenția Central-Europeană de Liber Schimb (CEFTA) și tot fără România. Aceasta trebuia să fie o poartă de intrare în UE, care rămânea închisă României. Abia mai târziu s-a acceptat o extindere a ariei geografice de acoperire a Convenției pentru a include și alte țări central și sud est europene precum România și Bulgaria. Efortul de a asocia cel puțin sub aspect psiho-politic România de Bulgaria, despărțind-o cât mai mult de Ungaria și Polonia, astfel încât să li se acorde un statut geopolitic distinct, a fost cât se poate de vizibil.
Italia a fost promotoarea proiectului Inițiativei Central Europene, cunoscut și sub denumirea de Alpe-Adria, ministrul de externe Gianni de Michelis fiind unul dintre ideologii săi entuziaști. Proiectul postula existența obiectivă a unei regiuni central-sud europene, statele situate în cadrul acesteia fiind interesate și chemate să își coordoneze politicile. Inițial în Alpe-Adria s-a considerat că se califică pentru a fi incluse Italia, Austria, Bavaria, Ungaria și unele republicile iugoslave catolice, Slovenia și Croația. Nu și România. Nici „surata” sa Bulgaria. Și cu atât mai puțin Serbia. Denumită, la un moment dat și „Pentagonala”, CEI avea, mai târziu, să propună, totuși, programe de cooperare politică și unor state ex sovietice precum Ucraina și Belarus. În acest context, prin lupte diplomatice grele, și România și-a făcut un loc în CSI, în cele din urmă. A fost mereu privită însă ca un corp străin.
SUA s-a dovedit mai interesată de Balcani, prin albanizarea cărora dorea să își ofere și un motiv de intervenție și un drum spre Caucazul de Sud prin Marea Neagră. Așa a apărut Inițiativa pentru cooperare în sud-estul Europei (SECI). De astă dată, România a fost inclusă, dar astfel i s-a întărit identitatea balcanică, spre deosebire de cea central europeană a Grupului de la Visegrád. Pe deasupra tuturor plutea doctrina lui Samuel Huntington referitoare la ciocnirea civilizațiilor.
Franța a oferit cu „generozitate” României calitatea de membru al „Francofoniei”, unde avea să fie colegă cu multe state africane și asiatice. Mai târziu avea să susțină România pentru intrarea în NATO, acolo unde avea o influență marginală, dar nu și pentru intrarea în UE, acolo unde influența sa era maximă.
Menținerea României în afara Grupului de la Visegrád, inclusiv cu sugestia că între ea și membrii acestui grup ar exista diferențe culturale și de orientări strategice esențiale și ireconciliabile, mai cu seamă în condițiile în care aceasta însemna aducerea Ungariei în alianțe din care România nu făcea și, teoretic, nu ar fi putut face parte, a reprezentat o amenințare majoră la adresa securității naționale statului român. Pentru a neutraliza o atare amenințare, precum și, în particular, pentru a demonstra Ungariei că interesele sale strategice sunt, poate pentru prima oară în istorie, perfect convergente cu cele românești, ceea ce impunea și permitea un parteneriat strategic între cele două națiuni, Bucureștiul a făcut eforturi considerabile și a plătit prețuri deloc mici.
POLITICI ANTIROMÂNEȘTI ALE CERCURILOR NEOCONSERVATOARE ȘI CORPORATISTE INTERNAȚIONALE
Doctrinele geo-politice și geo-culturale referitoare la România, promovate în atmosfera unei propagande româno-sceptice susținute, au permis grupurilor de interese statale și corporatiste ca, folosindu-se și de instrumentele neoconservatorismului, să degajeze rapid politici opuse proiectelor geopolitice și aspirațiilor românești formulate sau numai bănuite în zorii istoriei post-comuniste.
O asemenea politică s-a concretizat în opoziția față de ipotetica reunificare a României cu Basarabia / Republica Moldova. Dacă Rusia a trimis unele semnale (nu se știe cât de sincere) potrivit cu care ar fi fost dispusă să accepte reîntregirea teritorială la est a României, cu condiția ca să nu formuleze pretenții asupra Transnistriei, ci să accepte autodeterminarea și secesiunea transnistreană, Occidentul colectiv a dat avertismente de o claritate maximă în sens contrar. Unirea României cu Republica Moldova ar fi însemnat, potrivit acestora, pierderea oricărei perspective privind integrarea sa în structurile europene și euro-atlantice.
Așa se explică și de ce, mai târziu, după izbucnirea crizei transnistrene, puterile și alianțele occidentale au preferat să își gestioneze cooperarea cu Republica Moldova prin implicarea Ungariei, iar nu a României. (S-a mers până acolo încât rezolvarea problemei transnistrene a fost scoasă – evident, cu cooperarea servilă a ministrului de externe român – de pe agenda președinției în exercițiu a OSCE, în anul 2000, când aceasta a fost deținută de România.)
Dacă unirea s-ar fi realizat în 1991-1992, după un scenariu similar celui din 1918, arhitectura de securitate în Europa de est și la Marea Neagră ar fi arătat cu totul altfel și interesele strategice ale Occidentului colectiv în regiune ar fi putut fi cu mult mai bine apărate (de și prin România) în raporturile cu Rusia post-sovietică, fără ca asta să implice recurgerea la acțiuni militare. Miopia strategică occidentală (aceeași care ar fi putut evita escaladarea războiului de secesiune și intervenția militară străină în Iugoslavia dacă România ar fi fost primită în NATO la Summitul de la Madrid din 1997) și-a produs din nou efectele nefaste. Acum este târziu. Ceea ce se putea face ușor în 1991/1992 nu se mai poate face la fel după scurgerea a treizeci de ani.
Pe când politica occidentală a făcut tot ceea ce este posibil pentru a împiedica o creștere teritorială a României la est, eforturi similare au fost depuse pentru destructurarea teritorială a României la vest. În acest sens a fost scoasă de la naftalina istoriei (inclusiv prin colaborarea unor grupuri de români ardeleni cu nostalgii cezaro-crăiești) problema Transilvaniei și a autodeterminării acesteia. Am tratat, deja, acest subiect în capitolele anterioare.
O politică occidentală ostilă intereselor naționale românești s-a materializat în opoziția față de susținerea emergenței capitalului privat românesc. Aceasta s-a manifestat constant din 1990 și până în prezent. Presiunile internaționale pentru închiderea unor combinate agro-alimentare din Banat, pentru a fi susținute altele similare în Ungaria, pentru falimentarea unor capacități ale industriei petrochimice românești, în favoarea concurenței poloneze și germane, pentru concesionarea exploatării resurselor energetice românești (on shore și off shore) la prețuri modice pentru ca ele să fie apoi procesate, cu ajutorul fondurilor europene, în alte țări lipsite complet și de asemenea resurse și de experiența în procesarea lor, precum Austria sau Ungaria, sunt doar câteva exemple.
Lor li se adaugă folosirea luptei împotriva corupției, respectiv politizarea justiției române (cu sprijinul unei coaliții împotriva naturii a serviciilor de informații românești și celor străine), pentru a distruge din fașă orice posibilitate a apariției și consolidării capitalului privat autohton, astfel încât trecerea inevitabilă prin faza acumulării primitive de capital în contextul tranziției de la economia de comandă la economia de piață să profite exclusiv întreprinzătorilor străini.
Presiunea în favoarea „terapiei de șoc ” (spre deosebire de cazul Poloniei era vorba despre un „șoc fără terapie”) și a „restitutio in integrum” (de aici a rezultat, după anul 2000, „Fondul Proprietatea” și privatizarea ramurilor economice strategice în favoarea corporațiilor străine), aplicate dogmatic, a făcut obiectul altor politici ale operatorilor străini statali și parastatali opuse intereselor legitime românești.
În surdină, exponenți ai Occidentului euro-atlantic (unul dintre ei a fost asistentul Secretarului de Stat al SUA, distinsul Richard Schifter) au recunoscut că cele două dogme nu aveau nici o legătură cu gândirea economică, ci că erau cerințe politice a căror îndeplinire urma să ofere garanția că desprinderea României de comunism și sovietism devenise ireversibilă. S-a dovedit că ireversibilitatea privea, în realitate, alinierea deplină a României la interesele geopolitice occidentale, cu trecerea în uitare a propriului său interes național.
În fine, merită consemnat și sprijinul extern pentru crearea de ong-uri politice militante, cu finanțări și dependențe (externe) oculte, care să alimenteze instabilitatea politică internă ori de câte ori interesele străine o cereau sau atunci când acestea se simțeau amenințate de unele guverne române dedicate interesului național românesc. Aceste ong-uri aveau să alimenteze, cu timpul, și mișcări politice antisistem fie cu caracter fascistoid fie neo-marxist. Trăsăturile lor comune au fost militantismul antidemocrat și antinațional.
(Va urma)
The post România ca proiect geopolitic şi interesul naţional (partea a V-a) appeared first on Cotidianul RO.
