Filmul „Poziția copilului”, de Călin Peter Netzer, distins cu Ursul de Aur la Berlin în 2013, vorbește despre un caz asemănător cazului Vlad Pascu, tânărul care, aflat sub influența stupefiantelor, a omorât cu mașina doi tineri la 2 Mai. Elementul comun dintre părinții vinovatului din film și cei din realitate – care fac orice e posibil să-și scoată copilul basma curată – stă în banalitatea răului.
Pe 19 august, Vlad Pascu, un tânăr bucureștean de 19 ani, aflat sub influența drogurilor, a intrat cu mașina într-un grup de tineri care mergeau pe marginea drumului, în localitatea 2 Mai. Doi dintre ei au murit și alți trei au ajuns la spital;
Pe 15 septembrie, mama băiatului, Miruna Pascu, a fost arestată preventiv pentru acuzații de „infracțiuni contra înfăptuirii justiției”, fiindcă a încercat să-i influențeze și șantajeze pe martori, potrivit anchetatorilor. Iulia Blaga, autoarea rubricii culturale de film a Libertății, discută despre monstruozitatea societății românești, unde fiecare își știe interesul.
Chiar dacă generația părinților ar dispărea de pe fața pământului, răul e deja făcut. Copiii au preluat virusul.
Corupția e atât de bine impregnată în societate, încât cei care abuzează de puterea pe care o au (financiară, socială ș.a.m.d.) acționează în situații banale ori extraordinare ca și cum abuzul ar fi ceva firesc.
Filmul scris de Netzer împreună cu Răzvan Rădulescu (coautor și al scenariului de la „Moartea domnului Lăzărescu”, de Cristi Puiu) o urmărește pe Cornelia (Luminița Gheorghiu), o arhitectă bogată, care imediat ce află că fiul ei a ucis, fără să fi fost băut sau drogat, un copil în afara localității, intervine pentru a împiedica urmărirea penală.
Ea influențează declarația fiului, determinându-l, sub ochii polițiștilor, să modifice viteza declarată de la 140 la 110 km/oră. Asta, după ce „se sunase” deja la pilele disponibile.
În cazul Pascu, mama nu este arhitectă, ci o antreprenoare care are afaceri imobiliare importante.
Salvați fiul vinovat!
Toată desfășurarea operațiunii de salvare a fiului vinovat, pe care filmul o surprinde doar în primele zile, arată monstruozitatea societății românești, unde fiecare își știe interesul, fără să-i pese de litera legii ori de legea bunului simț.
Părinții se mobilizează, sună în stânga și-n dreapta, scot bani de la bancă etc, concentrându-se pe binele copilului lor și fără să se gândească o clipă că acesta a curmat o viață.
A doua zi după accident, soțul chirurg al Corneliei a și întocmit o listă cu ce trebuie făcut: „1. Neînceperea urmăririi penale, 2. De rezolvat cu probele și cu expertul, 3. De luat legătura cu părinții să-și retragă plângerea, poate le plătim înmormântarea, ca prim pas”. Mama sugerează: „Cu mama ar trebui să vorbim în primul rând”, iar tatăl zice: „Lăsăm să mai treacă…”.
Poliția se pliază
Poliția locală pare incoruptibilă inițial, dar șeful de post se înmoaie când își dă seama, căutând-o pe Cornelia pe net, că prin poziția ei l-ar putea ajuta cu o pilă pentru sora lui, care avea probleme cu un teren.
În desfășurarea lui, filmul nu pare să se ocupe de „copilul” Barbu (Bogdan Dumitrache), care are oricum în jur de 30 de ani, nici de mamă ori de relația lor toxică, ci, mai mult de cinismul unei societăți în care să mergi la doctor cu banii „dans le plicque”, cum spune prietena Corneliei în prima scenă, e ceva normal.
Bogdan Dumitrache în rolul lui Barbu
„Eu îmi dau și sufletul pentru el”
„A zis că suntem o generație care trebuie să dispărem de pe fața pământului”, se plânge Cornelia prietenei sale medic (Natașa Raab) despre fiul său, Barbu, dar filmul nu e nici de partea acestuia.
Deși sătul de intruziunile mamei în viața sa, Barbu e lipsit de inițiativă și anxios. „Dacă vă ocupați voi, ocupați-vă până la capăt! Faceți voi!”, le spune părinților care vor să-l convingă să se vadă cu șoferul martor la accident.
Chiar dacă generația părinților ar dispărea de pe fața pământului, răul e deja făcut. Copiii au preluat virusul.
Rând pe rând, personajele cu care interacționează Cornelia încearcă să tragă spuza fiecare pe turta lui. Polițistul îi cere favoarea după ce îi dăduse numărul de telefon al martorului (Vlad Ivanov). Iar când Cornelia îl întâlnește cu scopul de a-l plăti să schimbe în declarație viteza cu una mai mică decât cea legală (cei doi se șicanaseră în trafic), martorul cere între 80 și 100.000 de euro.
„Eu îmi dau și sufletul pentru el”, spune Cornelia despre Barbu la un moment dat, dar nu există nicio secundă din film în care să întrevezi o urmă de suflet în ea. Nici măcar către final, când se duce în casa victimei și plânge în fața părinților modești, scoțând un plic și implorându-i să-și retragă plângerea pentru că ei mai au un copil, iar ea îl are doar pe Barbu.
Nepăsarea generală
Melodia Giannei Nannini „Meravigliosa creatura”, care închide filmul, pune un capac de sticlă peste o creatură monstruoasă interpretată terifiant de Luminița Gheorghiu.
Luminița Gheorghiu în rolul Corneliei
Hrănită de o iubire maternă deformată de nevoia de control, Cornelia are răceala unei reptile chiar și când plânge.
La prima vizionare, am crezut că în lacrimile ei s-ar strecura și puțină empatie pentru părinții copilului, mai ales pentru mamă, dar revăzând filmul, n-am găsit decât o totală lipsă de înțelegere pentru toți cei din jur, inclusiv pentru familia ei.
Nepăsarea față de celălalt e boală generală, să recunoaștem, dar cei cu bani și-o pot permite pentru că banii dau siguranța că pot cumpăra orice. Lucrul cel mai îngrijorător pe care îl semnalează filmul lui Netzer – de aici, titlul – mi se pare ideea de transfer generațional.
Despre asumarea faptelor
„Poziția copilului” se termina în coadă de pește. Ar putea fi un semn bun că Barbu își face curaj, iese din mașină și vorbește (nu auzim ce) cu tatăl copilului, reușind probabil să înceapă să-și asume vinovăția.
Distanța pe care o pusese față de mamă înainte de a pleca spre casa victimei, când i-a impus să-l lase s-o caute el, poate fi un indiciu că intenționează să taie cordonul ombilical.
Nu e nicio garanție însă că scapi atât de ușor de condiționarea mediului în care ai crescut ca într-un acvariu (Barbu chiar are un acvariu acasă.). Finalul în coadă de pește vine, mai degrabă, dintr-o lipsă de speranță că generația tânără are atâta forță.
Eu cred că generația tânără are forță, doar că e infinit de greu să conștientizezi în primul rând că tragi un bagaj după tine și că bagajul nu-ți aparține.
Un eveniment ca acela din film poate fi un declanșator. Pe urmă să-ți asumi faptele și așa mai departe. Pentru Barbu așa începe maturizarea, doar că el era și până atunci conștient că hrana pe care o primea de la părinți era otrăvită. Și dacă ei dispar de pe fața pământului, moleculele educației au trecut la ceilalți.
