Suntem pe cont propriu. Ce a înțeles un tată despre riscurile consumului de droguri la tineri, după discuții cu specialiști în domeniu

Declarată problemă de securitate națională și dezbătută în CSAT, combaterea consumului de droguri în rândul tinerilor este abordată de autorități cu accentul pus pe pedepsire, nu pe prevenire. Poliție, nu sănătate publică. Ce alte probleme ridică sistemul românesc antidrog, într-un articol de Vasile Ernu pentru cititorii Libertatea.

Săptămânile acestea am lucrat la un dosar pe tema „Fenomenul consumului de droguri – de la cauze la politici publice”, care este găzduit de platfoma CriticAtac. În paralel a fost publicat şi studiul Fundației Friedrich Ebert Stiftung „Politici publice antidrog în România”, semnat de Vlad-George Zaha, Alina Dumitriu, Costin-Aurel Militaru. 

Ca părinte, sunt foarte interesat de subiect: este poate cel mai sensibil subiect pentru părinții ai căror copii se apropie de adolescență şi după. E multă necunoaștere, teamă şi neputință când vine vorba de droguri, consum şi dependențe. Mai ales că generația noastră, a celor născuți în anii ‘70 – ’80, în comunism, nu avem competențe pe astfel de dependențe: noi suntem cei care venim din zona competențelor legate de alcool, nu droguri.

Am discutat cu oameni competenți pe domeniu: Cosmin Militaru, Vlad Zaha şi Alexandru Dincovici, iar ultimul dialog pe subiect a fost cu Eugen Hriscu, care este medic psihiatru, psihoterapeut și specialist în prevenirea și tratamentul dependențelor. Discuția a fost publicată pe CriticAtac, aici fac o mică sinteză a explicațiilor primite.

De ce poliție și nu sănătate publică?

România se află într-o situație disfuncțională: are o moștenire atât legată de viziune, cât şi instituțională total anormală vremurilor actuale. Consumul de droguri este un fenomen universal care este tratat foarte diferit la noi față de statele UE. La noi, acest domeniu aparține în special nu Ministerului Sănătății, ci Ministerului de Interne.

După perioada războiului din Iugoslavia, când ruta de trafic a trecut prin România și, practic, am avut primul val de consum de heroină masiv, tonul a fost dat la Ministerul de Interne: nu doar urmărirea și prinderea traficanților, ci inclusiv prevenirea şi tratamentul. Practic, Ministerul Sănătății nu a preluat această responsabilitate de a se ocupa cu ceea ce este o problemă de sănătate publică. 

Asta în situația în care capacitatea Ministerului de Interne de a face prevenire și tratament este total limitată, spre zero: nu au capacitatea de a angaja medici și psihologi.

Avem o situație împotriva rațiunii: nu poţi duce consumatorii la poliție să-i tratezi într-o instituție care are funcția de a pedepsi, de a te băga la pușcărie, nu de a te îngriji şi trata.

Fiecare părinte e pe cont propriu

În contextul în care fenomenul, pe toate palierele lui, este dat pe mâna poliției, noi nu am dezvoltat nimic legat de prevenire şi tratament. Mai grav: nu avem nici măcar un singur centru specializat pentru minori. Pe adulți mai avem, dar pe minori nu există nimic. Nici privat, nici de stat. Deci, dacă, Doamne ferește!, cineva, în situația unui părinte, are un copil care trebuie internat, n-are unde să-l interneze într-o structură specializată. Poate să-l interneze la psihiatrie. Dar și acolo – dacă ți-l primește, căci fiind consumator, te internezi cu el, căci e nevoie de pază – lucrurile se complică.

Deci noi nu avem un răspuns instituțional adecvat unei realități. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că toată presiunea este pusă pe părinți. Ai bani şi eşti într-un oraş mai mare – ai șanse. Nu ai bani – eşti terminat.

Dar părintele nu este nici polițist, nici medic, nici psiholog, nici biochimist. Adică, părintele nu ar trebui să se confrunte, să-și preia această responsabilitate de a face prevenire, de a face educație antidrog, de a face terapie, de a fi și doctor, eventual. 

Prevenirea, dacă vorbim de copii, e o știință. Ea trebuie făcută de o instituție responsabilă de genul acesta de programe, iar părintele trebuie doar informat. Eventual, să-și dea acceptul. Sarcina părintelui este să fie părinte: adică să fie implicat în viața copilului său, să comunice și să dezvolte continuu relația cu copilul său și să fie atent la felul în care el evoluează.

Pedepsim sau prevenim? Cum facem diferența între consumator şi dealer?

În România am intrat într-o spirală a pedepselor. Deja am ajuns să avem în România  pedeapsa pentru dealing egală cu pedeapsa pentru crimă în cazul în care persoana care a consumat drogurile decedează. În condițiile în care legea nu explică clar ce înseamnă dealing.

Adică, dacă cineva face un chef acasă și oferă o țigară cu marijuana, o pastilă sau un timbru sau orice e dealing? Atenţie: 80% din dosarele instrumentate sunt sub 5 grame. Şi noi ştim că tinerii fac prostii. Deci, acei 80% riscă să intre în pușcărie pentru o prostie, eventual pentru o dependență. Pentru că foarte mulți sunt dependenți, când ajung în faza finală a bolii. 

Ajungi să pedepsești o mulțime de tineri nevinovați în loc să te ocupi de sănătatea lor. Băgăm în pușcării copii nevinovați şi le distrugem viețile, în loc să-i protejăm, ajutăm şi să tratăm unde e cazul. E ceva grav, e foarte grav.

Consumul de droguri în rândul tinerilor a luat amploare în ultimii ani. Foto ilustrativ: Shutterstock

Trei tipuri de modele de luptă şi prevenţie

Există trei tipuri de modele. Avem „modelul intransigent” – Rusia, China, aceste state autoritare, unde viața omului are o valoare scăzută. Aici intră și vestitul Singapore, unde se poate da pedeapsa cu moartea pentru posesie și dealing când ai peste un kilogram. Deci, chiar și Singapore are o cantitate în care statuează ce înseamnă pentru ei inacceptabilul. Noi nu avem nicio cantitate în lege privind dealing-ul. Deci, prima categorie unde suntem şi noi: avem aceste state în care, practic, viața omul nu contează.

Avem „modelul SUA” – este un model care s-a autocorectat. Adică, au avut acele politici care seamănă cu ce avem deja noi, şi sunt din perioada Reagan. Practic, obligau judecătorii să condamne la pușcărie, așa cum a propus doamna ministru Gorghiu recent. Să nu mai lași judecătorul să aprecieze dacă persoana asta merită să intre la pușcărie sau nu merită, poate, să ia o pedeapsă cu suspendare. 

Au mers pe pedepse foarte lungi, care i-au dus la 1% din populație încarcerată. Acest model, în momentul de față, este, practic, corectat. Cu legalizarea canabisului, cu investiții semnificativ mai mari în prevenție și tratament: încep să se schimbe şi acolo lucrurile, dar foarte greu și încet.

Și avem „modelul european”, care, de la bun început, a fost un model bazat pe sănătate publică. Cu investiții în prevenire, investiții în tratament și pentru acei consumatori care sunt recuperabili, că în orice boală există și o parte recuperată. 

Să testezi, de exemplu, camere de injectare, tratamente substitutive, sau, mă rog, niște moduri în care să încerci cumva să îi iei de pe stradă, să micșorezi potențialul criminogen și, practic, să ai grijă de ei cât de mult se poate. Până în momentul de față, se pare că este modelul cel mai uman și cel mai de succes.

Care sunt păturile sociale cele mai vulnerabile

Cu siguranță, fenomenul este mai prevalent în mediile defavorizate. Ideea asta că drogurile sunt apanajul unor copii „de bani gata” sau al unor tineri cu bani mulți este falsă. Este o imagine falsă. 

Și ca dovadă, în România, cel mai consumat drog nu este canabisul, cum este în toată Uniunea Europeană: noi suntem pe etnobotanice, după cum explică medicul Eugen Hriscu. Acestea sunt substanțe, droguri noi de sinteză, cu efecte necunoscute, pentru că sunt sintetizate și resintetizate continuu, în așa fel încât să devină ieftine şi foarte accesibile şi atunci e clar că ele fac obiectul zonelor mai paupere ale societății.

Urgența națională

Specialistul în prevenirea și tratamentul dependențelor arată și de ce autoritățile au greșit ținta atunci când s-au pornit la luptă.

„Anul trecut, Asociația Psihiatrică Română a dat publicității un text în care propunea 10 măsuri legate de problema drogurilor în România. Una dintre aceste măsuri era declararea consumului de etnobotanice ca urgență națională. Practic, în prezent, ne mobilizăm să câștigăm războiul împotriva canabisului, dar îl pierdem pe cel cu etnobotanicele. Pentru că am criminalizat atât de puternic canabisul, practic, orientăm consumatorii spre etnobotanice, care sunt mai ieftine, mai accesibile, cu efecte necunoscute și nu ies la teste de multe ori”, spune Eugen Hriscu. 

Pe piață au apărut droguri atât de ieftine şi accesibile tuturor, de la copii la oameni săraci, încât putem avea o epidemie a consumului de droguri. Suntem la limita unui risc imens.

Despre discriminare

De asemenea, cumva și poliția este foarte predispusă să trateze problema așa. Ca în Statele Unite, pentru că se pare că acesta e modelul pe care îl preluăm, law enforcement-ul pe droguri a făcut cele mai multe victime în rândul populației sărace și aparținând diferitelor minorități. 

Adică, dacă eşti din pătura socială avută, ai șanse mult mai mici să fii controlat de poliție. Dar foarte mulți oameni de etnie romă sau din zonele sărace au avut această experiență extrem de des. Pentru ei a devenit ceva obișnuit.

O altă formă de discriminare se dezvoltă împotriva tinerilor şi o luptă împotriva lor.  În loc să fie o politică de prevenție. Logica aceasta de interdicție şi control în şcoli la intrare nu face decât să accelereze interesul: ce interzici, atrage.

Poliția se va duce acolo unde are mai multe șanse să prindă consumatori de droguri. Şi aşa intrăm într-o zonă de risc. Deja nu mai vorbim de consumatori, nu mai vorbim de un comportament, vorbim despre niște identități. 

„Drogații” sunt tineri, eventual au gluga pe cap, dacă mai sunt și un pic mai „colorați”, clar trebuie controlați. Aşa intrăm în această zonă în care apartenența la o etnie și la o clasă socială te face extrem de expus – o discriminare pe faţă.

Foto ilustrativ: Shutterstock