Antrenor coordonator al lotului Italiei, Francesco Damiani, 65 de ani, considerat unul dintre cei mai mari pugiliști peninsulari ai tuturor timpurilor, se află la Ploiești cu „squadra”, la turneul internațional Dracula Open, competiție pentru juniori și tineret.
Cu „translatorul” Mădălina Grăbucea, 17 ani, sportivă născută la Chișinău și stabilită nu departe de Milano, la Pavia, care a primit recent cetățenia și a fost selectată în lotul „azzurrilor”, am vorbit cu „maestrul” despre cariera sa spectaculoasă.
De la victoria epică împotriva cubanezului Teofilo Stevenson la medaliile de argint de la Mondiale și la Olimpiadă, despre șansa ratată de a se bate cu legendarul Evander Holyfield sau discuțiile pentru un meci cu Mike Tyson și despre cum este să stai la masă cu mafioții din celebrul clan Gambino.
Intervievat de Mădălina, eleva lui
„Greul” Damiani și-a început cariera profesionistă în 1985, la trei ani după ce l-a învins pe Teofilo Stevenson, „undeafeated” (nebătut) de 11 ani, la Campionatele Mondiale de amatori din 1982.
După ce a trecut de cubanez în „sferturi”, Francesco a cedat în finala cu americanul Tyrel Briggs și a rămas cu argintul.
Dublu campion european, în 1981 și 1983, el a fost vicecampion olimpic în 1984, la Los Angeles, unde tot Brigss l-a bătut în ultimul act.
<iframe src=”https://www.facebook.com/plugins/post.php?href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2FNeilLeiferPhotography%2Fposts%2Fpfbid0t64sCPwDH9KgwYPxtb5XYjmTkVyw7rEYyaMYvTVnjCczfQBvFqHbEwhDAjSR4WgVl&show_text=true&width=500″ width=”500″ height=”698″ style=”border:none;overflow:hidden” scrolling=”no” frameborder=”0″ allowfullscreen=”true” allow=”autoplay; clipboard-write; encrypted-media; picture-in-picture; web-share”></iframe>
Tehnic și rapid, Francesco a trecut la profesioniști, unde a reușit 27 de victorii consecutive, 24 KO, obținând centurile de campion WBC International și campion mondial WBO (1989-1991).
S-a retras în 1993, cu 30 de victorii și două înfrângeri, la Ray Mercer și la Oliver McCall.
În apogeul carierei, în 1991, Damiani a fost challengerul lui Evander Holyfield pentru titlul unificat la categoria grea, dar o accidentare la gleznă l-a împiedicat să urce în ring. A devenit indisponibil cu câteva zile înainte de meci, când era deja gata afișul luptei.
Afișul care anunța disputa cu Holyfield
„Și acum mă doare stomacul când mă gândesc la loviturile lui Stevenson”
Libertatea: Signor Damiani, de când n-ați mai fost în România?Francesco Damiani: Am venit prima oară acum câțiva ani. Eram tânăr, îmi amintesc că am luptat contra sportivilor de la Steaua, la Centura de Aur. Am luptat cu Ion Cernat. Și l-am cunoscut pe Mircea Simon, argint la Montreal, mare boxer român. Ca antrenor al loturilor de tineret, am fost anul trecut la Arad, iar acum la Ploiești. Trebuie să constat, cu mare surpriză, că îmi place. E frumoasă România, s-a schimbat mult față de anii ’80.
Alături de lotul masculin cu care a venit Ploiești
– Cum v-ați apucat de box?– Nu era sportul meu preferat. Dar fratele meu făcea box, m-a convins să intru în sală. Din momentul în care am intrat, n-am mai ieșit. Iar acum, la 65 de ani, sunt alături de fetele și de băieții tineri. Sportul ăsta face parte din viața mea.
– Cum a fost partida memorabilă cu Stevenson? Ce vă mai amintiți?– Victoria aceea fost trambulina mea în carieră. L-am învins în 1982, în sferturile de finală ale Mondialelor, el era un mit, o legendă, cu trei titluri olimpice și două mondiale… Am primit câteva lovituri dure de la cubanez. Și acum mă doare stomacul gândindu-mă la loviturile lui.
O accidentare l-a împiedicat să se bată cu Holyfield și să rateze bursa de 1 milion de dolari
– Trecând la profesioniști, ați fost la o săptămână de un meci de gală cu Evander Holyfield.– La antrenamentele din săptămâna de dinaintea luptei, care era programată pentru 23 noiembrie 1991, când lucram la sac, era o platformă în spate, am călcat prost și am suferit o accidentare la gleznă. Ligamentele nu erau în regulă. Voiam să lupt cu orice risc, am făcut acupunctură. Erau și mulți bani la mijloc, dar nu mă interesau în primul rând, ci mă interesa centura profesionistă.
În 1991, dacă acel meci ar fi avut loc, aș fi avut în buzunar un milion de dolari. Erau ca două milioane de euro acum. Dar nici nu puteam să mă fac de râs în fața fanilor mei. Nu aveam foame disperată după bani, cum se spune, participasem la Mondiale, fusesem la Europene, câștigasem ceva, stăteam bine.
„Ali a fost cel mai mare”
– Ce model ați avut?– În anii ’70, Muhammad Ali era regele. Ne uitam la meciurile lui Ali, George Foreman, Joe Frazier, Larry Holmes… Dar Ali a fost cel mai mare dintre toți. La profesioniști, Ali a fost cel mai mare. La amatori, Teofilo Stevenson, fără discuție.
Acum, boxerul ucrainean Oleksandr Usik mi se pare cel mai bun.
Astăzi, din punct de vedere tehnic, Usik, pe care l-am antrenat timp de 12 ani, e cel mai bun. La nivel fizic, mi se pare Tyson Fury
Francesco Damiani:
– Sunteți antrenor cu rezultate bune la seniori. Cel mai bun exemplu e Roberto Cammarelle, dublu campion mondial, titlu olimpic în 2008 și argint în 2012. Ce e mai greu, antrenor sau sportiv? -O mie la sută antrenor. Sportiv, ești pe pumnul tău, ca antrenor depinzi de pumnii lor! Acum mai fac un pic de box, le arăt elevilor mei tineri mișcări în ring. Vremea mea a trecut, nu mai putem da timpul înapoi. E vremea lor acum.
– Îmi închipui că vă uitați la fotbal, sport național și la voi, și la noi. Sunteți născut în Emilia Romagna, cu ce echipă țineți?– Cu Bologna, per sempre. Fotbaliști români? Îl știu pe Adrian Mutu, a jucat la Parma, la noi în regiune. L-am cunoscut pe Gheorghe Hagi la un eveniment organizat la Monte Carlo. O mare onoare. Cât despre marii noștri antrenori, sunt amic cu Nevio Scala și cu Arrigo Sacchi.
„Am dat mâna cu șefii mafiei și am apărut la telejurnal”
– A fost un episod legat de dumneavoastră, în 1993, un gangster din clanul Gambino a spus că a vrut să organizeze un meci trucat în favoarea dvs., pentru a ajunge mai repede la un duel cu Tyson? Ce este adevărat din acea poveste?– Un singur lucru. Că îi cunoșteam. Eram la un restaurant. Atunci mi l-au prezentat. Eu nici nu știam cine era John Gambino. Am dat mâna cu el, „noroc, noroc, o plăcere să te cunosc”, așa cum se face, protocolar…
De unde a plecat totul? Am făcut un meci, în 1988, la Atlantic City, cel cu Dorcy Gaymon. În aceeași gală, a avut loc lupta pentru titlul mondial dintre Tyson și Larry Holmes, terminat cu victoria prin KO a lui Mike. La acel meci erau și capii mafiei. Am dat mâna cu ei. Nu știam înainte de întâlnirea asta cine erau. Am înțeles, apoi, au fost difuzate imagini la telejurnal cu acele momente. La mine nu au ajuns niciodată discuțiile despre aranjamente.
– De ce nu s-a făcut, până la urmă, meciul cu Tyson?– Eu i-am cerut managerului meu explicații și mi-a răspuns sincer că el nu a acceptat meciul cu Tyson pentru că bursa pe care mi-o dădeau era ridicolă. „Practic, tu câștigi un milion dacă-l bați, iar el – 30. Nu se poate așa ceva”, așa mi-a zis. Întâlnirea se face dacă există acord din ambele părți. Adică, să fie bani pentru fiecare. Nu erau, așa că nu s-a făcut meciul.
Cum a fost legat numele lui Damiani de clanul Gambino
În 1993, fostul mafiot Sammy Gravano a mărturisit, sub jurământ, că, la sfârșitul anilor ’80, a încercat să aranjeze o luptă între Damiani și Renaldo Snipes, un boxer controlat de clanul american Gambino. Gravano a spus că interesul era ca Snipes să piardă, iar Damiani să devină rapid challengerul lui Tyson, a relatat agenția UPI.
„Sunt sigur că nu am fi avut nicio problemă să-l convingem pe Snipes să piardă”, a spus, atunci, Gravano, citat de New York Times.
Mărturia a venit în fața Subcomitetului Permanent pentru Investigații care analiza legăturile mafiei cu boxul și al cărui scop era crearea unui organism federal de reglementare pentru nobila artă.
Promotorul Don King l-ar fi refuzat pe Gravano. Gangsterul i-a fi spus lui John Gotti, „capul” clanului, acesta a cerut o nouă discuție, iar dacă se refuză meciul, King să fie împușcat, a scris Boxing Forum 24.
Damiani a pierdut lupta cu Ray Mercer (ianuarie 1991) înainte de posibilul meci cu Snipes și asta l-a scos din cărți pentru o luptă majoră cu „Iron Mike”.
Salvatore „Sammy the Bull” Gravano, 78 de ani, gangster american, „sottocapo” al familiei Gambino, a contribuit la începerea urmăririi penale a capului familiei Gambino, proeminentul gangster John Gotti (1940- 2002), după ce a acceptat să depună mărturie în calitate de martor împotriva lui și a altor mafioți în baza unei înțelegeri cu guvernul, unde a mărturisit că a fost implicat în 19 crime.
John Gotti a preluat șefia după ce a ordonat uciderea șefului istoric al clanului Gambino, Paul Castellano, în 1985. Sub conducerea lui, clanul a fost descris drept cel mai puternic sindicat al crimei din America.
Giovanni „John” Gambino (1940-2017) a fost șef al aripii siciliene a clanului mafiot.
Cel mai mare regret? Nu e faptul că nu am cucerit titlul olimpic sau mondial, ci că nu m-am bătut cu Mike Tyson
Francesco Damiani:
Foto principal: Emilio Andreoli
