Două milioane de hectare de teren erau irigate în perioada comunistă, dintre cele 15 pe care le avea România. După Revoluție, oamenii și-au recuperat pământurile și au început să le lucreze fără niciun fel de reglementări clare.
În lipsa intervenției autorităților, nici stațiile și nici instalațiile de pompare a apei nu au rezistat prea mult. În scurt timp, cele mai multe au fost distruse sau furate. Mulți români și-au făcut din bucățile furate adăposturi pentru animale sau au folosit dalele de beton ca să-și amenajeze trotuare prin grădini.
Dezastrul s-a văzut și mai bine în vara anului 2012, când seceta a lovit România din plin și a plouat de 4 ori mai puțin de cât ar fi trebuit. Atunci, agricultorii au pierdut 40% din producția de porumb. Cinci milioane de tone au fost pur și simplu arse de soare. În fiecare an se face din ce în ce mai cald, iar istoria se repetă.
Autoritățile reușesc să evite an de an subiectul refacerii sistemelor de irigații, în contextul în care bucățile funcționale din infrastructură sunt din 1965. În 2015, economistul șef al BNR declara că, în opinia sa, statul nu va mai investi în agricultură și irigații. Soluția pe care o aducea în discuție la vremea respectivă era implicarea sectorului privat, iar administrația centrală să aibă doar rol de „facilitator”.
De fiecare dată când culturile sunt afectate, oficialii se întrec în declarații, dar nu vin cu nicio schimbare reală. În timp ce România nu poate să refacă sisteme pe care deja le are, țări precum Egiptul construiesc râuri întregi ca să aducă apa la culturile de cereale.
De departe, cel mai bun exemplu de bună practică rămâne Israelul, care a reușit să transforme deșertul în teren arabil.
