Câștigătoare a premiului GOPO pentru cea mai bună actriță în 2020, Judith State a făcut parte din juriul competiției oficiale TIFF.22. Între proiecții de filme și picuri mari de ploaie, a acordat, de la Cluj, un interviu pentru publicul Libertatea, despre primul său rol jucat în limba maternă: maghiară, despre scena de nuditate din „R.M.N.”, dar și despre deschiderea la informații de care cu toții avem nevoie.
Judith State este dansatoare de balet și actriță. Le-a interpretat pe Sandra în „Sieranevada” (regia – Cristi Puiu) – de altfel, rolul său de debut -, Dana în „Monștri” (regia – Marius Olteanu) și Alina în „Tata mută munții” (regia – Daniel Sandu).
Ultimul său rol este al Csillei, în „R.M.N.” (regia – Cristian Mungiu). Vorbește rar și cumpătat, ca și cum ar exista o coregrafie dedicată cuvintelor rostite. Nu se sfiește să spună că nu știe răspunsul la o întrebare. Când se prezintă, spune apăsat „Iudit”, așa cum se pronunță numele său, fără nicio influență englezească.
Judith State, la TIFF
„Ce încerc să fac este să fiu cât mai mult eu, în măsura în care pot, în contextul filmului”, descrie cum se pregătește pentru a interpreta un personaj. O discuție despre roluri grele, primul rol în limba maghiară, limba ei maternă, decizia de a juca nud și cinematografia românească, așa cum este văzută de la Cannes.
„Nu sunt de acord cu tăiatul niciunui acces la niciun fel de informație”
Libertatea: Ai jucat în filme grele, cu teme sociale. Cum te pregătești pentru astfel de roluri?Judith State: Cred că singurul personaj pentru care am făcut research (documentare – n.r.) a fost pentru Sandra, din „Sierranevada”. Dar și acolo punctual, pentru secvența din bucătărie în care există acel dialog, cearta cu bătrâna comunistă. În acest sens, Cristi (Puiu, regizorul – n.r.) mi-a dat mai multe cărți legate de perioada din comunism și atrocitățile care se întâmplau atunci și m-a îndemnat să le citesc în doze mici, ceea ce am și făcut.
Și pentru „Refugiul – Castelul Crăiței” (regia – Liviu Mărghidan) am făcut cățărări o lună și jumătate în București, pentru că ne cățărăm în film.
Dar altfel, nu fac studiu de personaj, nici nu știu ce presupune. Nu am o tehnică. Ce încerc să fac este să fiu cât mai mult eu, în măsura în care pot, în contextul filmului.
– Am vrea să vorbim un pic de de zona de discriminare, orientare sexuală, teme care se regăsesc în multe dintre filmele în care ai jucat. Cum te raportezi tu, ca femeie și artistă, la frica unora dintre părinți și a celor mai conservatori dintre români, vizavi de „teama de a le fi stricați copiii”?- Mi se pare foarte important să ai acces la informație, e esențial. Cât mai cuprinzător. Cel mai fericit context pentru un copil este chiar să poată vedea, citi, auzi și cunoaște cât mai mult. Așa poate, cu susținerea și ghidajul potrivite, să aleagă și să discearnă.
Să te trezești după o anumită vârstă că vezi sau auzi pentru prima dată niște lucruri sau ți se întâmplă pentru prima dată niște lucruri despre care nu știi unde să le încadrezi, mi se pare periculos și trist. Mi se pare izolant și claustrant. Nu sunt de acord cu tăiatul niciunui acces la niciun fel de informație. E ceva atât de aberant să nu vorbești despre sexualitate.
„R.M.N.”, primul film pe care l-a făcut în limba maternă
– Cum a fost pentru tine filmarea la „R.M.N.”? Care au fost provocările?– A fost plăcut și onorant pentru mine să am ocazia pentru prima dată să filmez în limba mea maternă. Ăsta a fost primul lucru la care m-am gândit când am dat castingul, nici măcar nu știam numele personajului, cu atât mai puțin că este personaj principal. Am vrut să rămână undeva filmat că vorbesc în limba maghiară, care este limba mea maternă. La nivel emoțional și de moștenire de familie are o greutate pentru mine.
Judith State a jucat în maghiară, limba ei maternă, rolul din R.M.N (al regizorului Cristian Mungiu)
Am filmat la Rimetea aproape două luni, iarna, la limită cu pandemia, ne-a prins și o situație în care foarte mulți din echipă s-au infectat cu COVID-19. Mă trezeam peste noapte că mă îmbracă altcineva, că altcineva vine și îmi montează lavaliera. Chiar glumeam că până la sfârșitul filmului vor fi alți actori.
A fost și copleșitor, intens, inclusiv pentru secvența de nuditate, care a fost cea mai dificilă de filmat pentru mine.
A vrut să-și depășească limitele cu scena de nuditate din „R.M.N.”
– Ai acceptat de la început să faci această scenă, după ce ai citit scriptul, sau ai luat decizia asta pe parcurs?– Scriptul nu l-am citit niciodată cap-coadă, am citit toate situațiile care o implicau pe Csilla, toate cuvintele pe care ea le spune – asta e metoda de lucru a lui Cristi (Cristian Mungiu, regizorul – n.r.). Nu am citit niciodată scena cu detaliile și cu explicațiile regizorale pe care le conține un scenariu în mod obișnuit, astfel că nu era descris dacă Csilla stă sau nu dezbracată. Asta a fost o discuție până la filmare.
Exista acolo o speranță că poate o să am un tricou, dar în același timp, exista și posibilitatea să fiu complet goală și știam asta, adică am știut-o de la început, nu mi s-a pus în brațe în timpul filmării. A fost un set restrâns, intim. Singurul pe care-l vedeam era Tudor de la cameră, iar asta mi-a creat un spațiu safe (sigur – n.r.).
Dar chiar și așa mi-a fost extraordinar de greu.
– Care sunt motivele pentru care ai acceptat?– Nu am o problemă să văd nuditate. Atât timp cât este justificată. O văd în dans de o viață în diferite situații, nu mă deranjează. Nu am făcut niciodată asta și era și ceva ce mă atrăgea din punctul ăsta de vedere, să fie ceva ce mă scoate din zona de confort.
De când am vorbit despre asta și am citit secvența și a povestit Cristi depre ce este vorba și care este contextul, l-am înțeles și am fost de acord cu el. Este o chestie legată de mine, de confortul meu și de intimitatea mea pe care am vrut să le depășesc un pic.
În momentul ăla din film, camera a devenit foarte prezentă, o vedeam atât (face semn cu mâinile în aer, n.r.). În loc să fiu în relație cu Marin (personajul masculin din film – n.r.), eram în relație cu Tudor și camera. Când văd secvența în film, văd asta. Îmi văd și disconfortul în joc, nu doar că îmi amintesc că l-am trăit.
Chiar la Cluj a fost o proiecție și a întrebat cineva de ce a fost nevoie (de scena asta – n.r.). Întrebarea a venit dintr-un punct de vedere feminist, dintr-o nevoie de a mă apăra. Am spus și atunci, nu am fost pusă într-o situație de care nu am avut habar, ci am știut de la început, am discutat.
Întreabă-te ce înseamnă pentru tine un film
– Cum te refaci după genul acesta de proiecte grele?– Îmi ia ceva. Cred că depinde și de film. În cazul „R.M.N.”, nu doar că a fost departe situația de viața mea, dar am fost și departe fizic. Am fost cu toții acolo destul de mult timp, izolați. Locul superb și o liniște absolut minunată și hrănitoare, dar mi-a luat ceva după ce am revenit în București, în haosul ăla, în trafic și gălăgie. Distanța era atât de mare… Și cred că e inevitabil.
Cumva, rămâne întotdeauna un ecou care se duce încet-încet.
– Ce impact crezi că au filmele și spectacolele cu temă socială? Vezi și un rol educativ în ele?– Nu știu cum influențează și nici nu știu dacă e ăsta scopul. Oricum, cred că în general totul pornește de la individ, inclusiv când vorbim de un impact mare. Impactul mare este legat tot de fiecare individ în parte.
Asta cu filmul care să te educe, să te schimbe…
– Măcar să te lase cu o temă de gândire.– Da, asta da. Dacă reușești să-ți creezi propria poveste, asta însemnând că în mod automat îți pui niște întrebări și, în cel mai fericit caz, îți dai și un răspuns, mi se pare că e câștigat pariul.
Dar nu cred că trebuie să înțelegi ce a vrut să spună autorul. Asta mi se pare o greșeală. Și cumva, din punctul ăsta de vedere, cred în Q&A-uri (sesiunea de întrebări și răspunsuri cu echipa filmului de la finalul unei proiecții – n.r.) și în același timp, nu. Întrebările: „dar ce ați vrut să spuneți?”, „asta ce înseamnă?”…
Pentru tine ce înseamnă? Ăla mi se pare lucrul cel mai important și cred că partea educativă de aici vine. Dacă reușește să-ți pună în mișcare rotițele alea care să te facă să-ți imaginezi, dacă îți faci propria interpretare legată de ceea ce vezi, e deja bine.
Cinematografia românească se vede mai bine de la Cannes decât din țară
– Ai fost de multe ori la Cannes și alte festivaluri mari din afară. Cum se vede de-acolo cinematografia românească?– Cred că, din păcate, mai bine decât la noi. Este mai apreciată. Asta am observat în primul rând și este îmbucurător și trist, în același timp. Sunt oameni care știu și văd și au referințe puternice legate de ceea ce se întâmplă în cinemaul românesc din urmă cu foarte mulți ani încoace, spre deosebire de foarte mulți de la noi care nu.
Da, simt că este o apreciere. Chiar și acum, când am fost la Shooting Stars (Judith State a fost printre cei zece actori europeni selectaţi în programul Shooting Stars, din cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Berlin – n.r.), toată lumea știa de regizori români și nu doar de cei foarte mari, ci și de voci recente, au văzut filme și sunt încântați că se întâmplă lucruri. Și se întâmplă, într-adevăr, în ciuda lipsurilor din industrie.
Mi se pare și mie că oamenii încearcă, se luptă și asta îmi dă speranța că există o iubire pentru asta, dacă dorința este atât de mare și reușesc să treacă peste toate și să reușească.
„Mi-ar plăcea să joc un personaj negativ”
Judith State, într-o discuție cu jurnalistul clujean Mihnea Măruță, la TIFF
– În final, îți propunem un exercițiu de imaginație: Dacă te-ai da pe tine, Judith, pe orice personaj jucat sau nu, care ar fi acesta?– În general, simt că aș fi putut avea legătură cu personajele pe care le-am jucat până acum. Chiar dacă sunt diferențe de viață mai mici sau mai mari, nu simt că, dacă aș fi în situațiile respective, aș fi făcut foarte diferit de ceea ce au făcut ele.
Dar mi-ar plăcea să joc un personaj care să fie mult, mult departe de felul în care viața mea mă face să fiu. Și mi-ar plăcea să joc un personaj negativ. Un personaj rău, rău, rău, rău! Foarte rău. Chiar mi-ar plăcea un personaj negativ.
