Recent a apărut o carte fundamentală la editura Polirom: „Regionalizarea. Către un model de bună guvernanță a României”. Volum coordonat de: Alexandru L. Cohal, Dorin Dobrincu, George Țurcănașu. În a doua parte a interviului, am continuat discuția cu trei dintre autorii care au contribuit esențial la apariția lui: Mihai Chiper – istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Alexandru L. Cohal – lingvist, cercetător la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Dorin Dobrincu – istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”.
Vasile Ernu: Un amic care se ocupă de problemele acestea administrativ economice îmi explica cu ceva timp în urmă că Clujul şi cumva tot Ardealul e faţă de sud-estul ţării ca un soi de pâlnie. Undeva dinspre vest spre noi curge fluxul de capital şi acolo se înfundă, se îngustează totul, mai ales din cauza infrastructurii şi a administrației şi nimic nu mai curge în josul ţării. Cu alte cuvinte: în ce măsură aceste elemente precum infrastructura şi administrația contribuie la blocarea dezvoltării României? Dorin Dobrincu: Motoarele economiei europene sunt – de foarte multă vreme – în țările din partea vestică și centrală a continentului. De acolo vine mare parte din capitaluri și inovații, dar și din produsele consumate în Est, inclusiv în România, tot acolo sunt cele mai importante piețe de desfacere pentru produsele estice, inclusiv românești.
Este o realitate cunoscută, acceptată deja de mulți, bazată pe date diverse, inclusiv statistice. E important să înțelegem contextul în care funcționăm, pentru a putea găsi cele mai bune soluții pentru propria noastră dezvoltare, pentru bunăstarea societății noastre.
Dorin Dobrincu, Alexandru Cohal și Mihai Chiper
Regiunile vestice ale României au acest avantaj major al apropierii geografice de Vest, prin infrastructura maghiară, legăturile cu nucleul dur al Uniunii Europene fiind mult ușurate. În același timp, în Transilvania și Banat există deja un sistem de autostrăzi care se leagă de cel european, acesta fiind construit de români, uneori cu resurse europene.
Aș observa că nici sudul României nu stă chiar rău la infrastructura de transport, din motive de situare acolo a capitalei statului și de lobby zonal mascat în interes național. În Muntenia există cea mai veche autostradă din România, București-Pitești, dar și o autostradă care leagă Capitala de Constanța, precum și o alta care funcționează drept centură pentru București. Totodată, prima cale ferată modernizată în anii 2000 asigura legătura Bucureștiului cu Litoralul.
Toate acestea au jucat un rol, fără îndoială, în dezvoltarea zonelor unde s-au făcut aceste investiții. În schimb, acolo unde investițiile în infrastructură au lipsit, și investițiile în economie au fost modeste ori au lipsit cu totul.
„Investițiile în economie urmează rutele majore de transport”
– Una dintre problemele majore pe care o ridicați este cea a infrastructurii: e cunoscut deja demersul pentru Autostrada A7, mai este și A8. Ce sunt aceste proiecte și de ce sunt ele atât de importante pentru întreaga regiune?Dorin Dobrincu: Investițiile în economie, nu doar în industrie, urmează rutele majore de transport, fie că vorbim de cele rutiere, fie de cele feroviare. Cu privire la cele dintâi, s-a spus în mod repetat că dezvoltarea se oprește acolo unde se opresc autostrăzile. La acest capitol, din păcate, Moldova a fost practic lăsată la urmă. Potrivit unor indicii, a fost vorba de un act deliberat.
Utilaje pe șantierul autostrăzii Moldova A7, lângă Pașcani, 23 ianuarie 2024. Inquam Photos / Casian Mitu
Politicienii din județele Moldovei nu au avut și nu au o viziune pentru regiune, nu gândesc regional, sunt prea slabi în raport cu centrul, indiferent că vorbim de propriile partide – toate sunt centraliste, fără excepție – sau diversele structuri guvernamentale. Aceștia sunt preocupați cvasiexclusiv de propriile afaceri, iar unii au probleme mari cu legea.
Locul lăsat gol de politicieni a fost ocupat, din necesitate, de câteva asociații civice prodezvoltare. În mod deosebit, în urmă cu aproape un deceniu, lipsa totală a autostrăzilor în Moldova era vizibilă și scandaloasă. Activiștii civici din regiune s-au implicat în acțiuni de conștientizare, manifestări publice, proteste, marșuri motorizate, întâlniri cu oficiali români – parlamentari, miniștri ai transporturilor, prim-miniștri, președintele României – și cu oficiali europeni.
I-am confruntat adesea pe politicieni cu lipsa lor de implicare, cu ascunderea în spatele vorbelor goale, cu lașitățile lor. Între motivele invocate sotto voce de diverși politicieni, dar și de oameni din serviciile secrete sau în relații cu acestea, între cauzele neconstruirii autostrăzilor între Carpați și Prut, pe primul loc se afla nevoia de securitate a țării, regiunea noastră fiind văzută de politicienii centraliști doar ca un scut menit a apăra celelalte regiuni și Capitala.
În anumite cercuri politice se spunea cu puțini ani în urmă că ar exista chiar o decizie a Consiliului Suprem de Apărare a Țării în această privință. O asemenea perspectivă ni s-a părut inacceptabilă. Am considerat că chiar dacă o asemenea hotărâre ar exista, ea trebuie pur și simplu scoasă la lumină și confruntată în cadrul unui proces democratic, unde să poată fi auzită și părerea cetățenilor, în primul rând a celor din regiunea Moldovei, pentru că ei sunt cei direct afectați.
La o întâlnire pe care reprezentanții asociațiilor proautostradă din Moldova au avut-o cu președintele Klaus Iohannis, în octombrie 2018, acesta a fost întrebat direct dacă vehiculata decizie a CSAT era reală. Președintele a negat, spunând că atunci auzea prima dată de o asemenea idee. Potrivit viziunii noastre, am considerat că așa ceva trebuie comunicat opiniei publice, ceea ce am făcut și atunci, și în anii care au urmat. Ideea era ca nimeni să nu se mai ascundă după un conclav în jurul căruia se țesuse o pânză de mistere.
Cu toate acestea, pare să existe în continuare un anume fel de a vedea Moldova dinspre centru, în directă legătură cu politica de apărare, dar cu consecințe asupra dezvoltării.
După anexarea Crimeii de către Rusia, în 2014, doctrinarii militari români au reluat o teză gândită acum circa 140 de ani, și anume că Moldova nu poate fi apărată în cazul unui atac din partea armatelor ruse. În eventualitatea unei invazii, bătălia ar urma să fie purtată în poarta Focșanilor, unde în ultimii ani se tot fac exerciții de război, inclusiv cu trupe NATO.
Nu este vorba de un plan impus de Aliați, ci de unul sugerat de structurile de comandă ale Armatei României. Consecințele asupra dezvoltării sunt cât se poate de directe. Un teritoriu neapărat nu oferă garanții de securitate pentru investitori.
Nimeni nu-și riscă banii pentru a investi într-o regiune care se știe din start că va fi părăsită în caz de invazie. Cert este că efectele lipsei de investiții în autostrăzi sunt vizibile în (sub)dezvoltare, indiferent că vorbim de economie, calitatea vieții și migrație, iar deasupra tuturor se află un acut sentiment de abandon.
Cea mai importantă autostradă pentru Moldova este A8, numită și Autostrada Unirii, Ungheni (pe Prut)-Iași-Târgu Neamț-Ditrău-Târgu Mureș. Este vorba de o autostradă a dezvoltării, pentru că aceasta ar urma să lege Moldova de Transilvania, iar de aici cu Europa Centrală și de Vest, de unde, am convenit, vin investițiile majore, vin capitalurile, de unde ar veni și unde s-ar duce mărfuri.
Această autostradă ar fi și în avantajul Republicii Moldova și al Ucrainei, pentru că se are în vedere inclusiv prelungirea până la Chișinău, iar de acolo la Odesa. Ambele țări ar putea astfel să beneficieze de o cale de comunicație care să le apropie mai mult de Uniunea Europeană, implicit de România. Regiunea Moldovei ar înceta astfel să mai fie „o fundătură”, cum e de prea multă vreme.
Este asigurată finanțarea din PNRR pentru „capetele montane” ale acestei autostrăzi, iar lucrările ar sta să înceapă; termenul de finalizare este 2026, așadar, unul deja foarte strâns. Însă pentru cea mai mare parte a traseului, cel din zona montană, execuția este învăluită într-o pâclă deasă, se vorbește deja de o perioadă foarte lungă pentru realizare. Nu stă mai bine nici traseul din zona colinară a județului Iași.
A doua autostradă importantă pentru noi este A7, numită chiar Autostrada Moldovei, Ploiești/Dumbrava-Focșani-Bacău-Pașcani-Siret. Aceasta ar urma să asigure legătura cu Muntenia și cu Bucureștiul. Pentru distanța Ploiești/Dumbrava-Pașcani s-a asigurat finanțare din PNRR, execuția trebuind finalizată până în 2026; și aici suntem sceptici că se vor respecta termenele.
Deocamdată, politicienii se întrec în a tăia panglici imaginare pe traseele celor două autostrăzi. Oamenii cu mașinile și mărfurile lor mai au de așteptat până se vor deplasa pe ele.
PNRR dezavantajează județele din Moldova
– În „Ziarul de Iași”, Mihai Chiper scrie un text aspru – „Sistemul african din interiorul României europene” – unde arăta că sumele alocate prin PNRR pentru județe sunt inechitabile. În ce măsură există această inegală distribuție a fondurilor și ce efecte au ele asupra țării?Mihai Chiper: PNRR oferă o rară ocazie să vedem deep state-ul românesc cum distribuie fondurile. Firește, e o transparență smulsă la cerințele UE. Vorbim de cifre, nu de impresii: finanțarea pentru sistemul medical prin PNRR este dublă în Transilvania în lei/cap locuitor și triplă în București față de Moldova. Avem tabelele, cifrele, sumele. Efectul?
În câțiva ani, vor exploda discrepanțele după criteriile speranței de viață, calității serviciilor medicale, sănătății generale a populației între regiunile României. Aceste decalaje sunt construite sistematic de stat, prin politica de investiții care defavorizează Moldova. Cum a fost și cazul autostrăzilor și evoluția economiei. Pe unde trec autostrăzile, merge ulterior și economia. Institutul Național de Statistică refuză, evită ori se face că nu aude: arătați, odată, fondurile bugetare cheltuite pe regiuni!
Am înțelege mai rapid de ce decalajele interne se accentuează, iar divergențele se agravează. De pildă, ajutorul de stat pentru firme în 2023 a reprezentat 2% din PIB, adică 29,5 miliarde de lei. Cât credeți că revine regiunii Moldova din acest flux investițional direcționat de stat? Mister? Nu! Ceață deliberată.
Am vedea un model curios, cimentat în timp: cât timp s-au construit autostrăzi în vestul României cu banii de la buget, ele s-au făcut și cu bani luați de la moldoveni. Invers nu se întâmplă, A7 și A8 nu se vor face și cu bani de la ardeleni, căci acestea sunt preconizate a fi în majoritate pe bani europeni.
Ajutoarele de stat direcționate acum covârșitor spre investiții care nu sunt localizate în Moldova provin și din sume colectate de la contribuabilii de aici. Schema financiară mare este halucinantă: luăm de la săraci ca să-i îmbogățim pe bogați. Iar în spatele acestui aranjament nu sunt niște inocenți.
– Care credeți că ar fi măsurile pentru o mai armonioasă dezvoltare, mai puțin inegală a regiunilor? Ca să nu ajungem la niște antagonisme radicale între regiuni foarte sărace și unele foarte bogate?Alex Cohal: „Armonia” e o capcană. Înțelegem sensul întrebării, dar răspunsul corect e că problema nu e lipsa armoniei între regiuni, ci relația de totală pasivitate a regiunilor în raport cu Capitala, în România ca în oricare alt stat ultracentralizat. Să fim clari, nu e nicio problemă că unele regiuni ale țării sunt mai bogate și alte mai puțin bogate. Nu suntem în dirijismul comunist și nici nu aspirăm la asta, noi suntem cât se poate de liberali și democrați.
Dar nu putem fi spectatori la o clasă politică ce a abandonat aproape o treime din teritoriul României estice, fie motivând inegalitățile regionale din perspectiva unei fatalități economice neoliberale, fie justificând hiperetatismul ca garanție a unei „echități” în împlinirea nevoilor „provincialilor” pe care doar Bucureștiul o poate împărți, și asta de la un simplu parc de joacă în Botoșani la o amplă parcare în Alexandria.
Oamenii, cel mai important capital, au plecat în Occident
– Moldova este cunoscută ca zona cu o bogată „resursă umană”. Mereu de aici s-au dus spre București și spre Ardeal foarte multă forță de muncă calificată sau mai puțin calificată. Există o adevărată mitologie creată în epoca interbelică și cea comunistă – cum ar fi Brașov – al doilea oraș moldovenesc. Acum se pleacă mai mult afară: cum stăm la acest capitol și cum afectează migrația regiunea?Dorin Dobrincu: Migrația masivă a moldovenilor spre Ardeal datează din perioada comunistă. Înainte fenomenul a fost mai degrabă invers. În mod deosebit în secolele XVIII-XIX, numeroși ardeleni – mai ales români și maghiari, în particular secui – au migrat în Moldova.
Unii dintre ei erau agricultori sau păstori, așezându-se alături de localnici sau constituind uneori comunități compacte, alții aveau meserii mai rare și căutate pe piața muncii de la est de Carpați. Există deja studii serioase și interesante privind această istorie mai veche a migrației, pe baza surselor din epocă.
Cu privire la perioada comunistă, Moldova a continuat să aibă o natalitate ridicată, în paralel cu investiții relativ reduse în industrie. Statul comunist a continuat să investească mai ales în Ardeal și Banat, unde erau și cele mai importante resurse ale subsolului, precum și în Muntenia, mai ales în București, dar și în alte județe din partea nord-centrală a regiunii sudice a României. Asta a și dus la o migrație importantă din Moldova spre Ardeal, mai ales în Brașov și în zona Hunedoara, în Banat, București și Constanța.
Practic, înainte de 1989 nu era familie extinsă din Moldova care să nu aibă membri plecați fie la muncă „în țară”, ceea ce sugera o deplasare temporară, fie stabiliți definitiv în zonele amintite. Unii dintre oamenii aceștia aveau o pregătire, mai ales cei care trecuseră prin universități sau școli tehnice, alții – probabil cei mai mulți – făceau munci care nu necesitau o înaltă calificare ori au dobândit deprinderile necesare în unitățile economice respective.
Relațiile cu localnicii au fost fluctuante, uneori cei plecați s-au adaptat mai repede, alteori mai greu, nu au lipsit tensiunile, anumite stereotipuri s-au răspândit și consolidat. Avem puține cercetări despre acest fenomen, dar ele ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine și trecutul nostru recent, și prezentul.
În primii ani de după 1989, în condițiile sucombării industriei de stat, a existat un fenomen invers, al întoarcerii acasă a celor care nu mai aveau cum subzista în zonele industriale sau miniere unde își găsiseră de lucru anterior.
Începând din anii 2000 a început un alt proces social, fără precedent în istoria noastră, care a afectat întreaga Românie, însă într-o măsură chiar mai mare Moldova, și anume migrația în masă către diferite state din Vest, în mod special în Italia, Spania, Germania, Marea Britanie și Franța, dar și în țări mai mici. Pentru mulți a fost inițial o cale de a-și rezolva problemele economice, de a scăpa de condițiile grele de acasă, de lipsa unui loc de muncă, implicit a obținerii unui venit rezonabil.
Însă par să nu fie chiar puține cazurile de cetățeni români care au ales să emigreze pentru că erau nemulțumiți de modul cum funcționau administrația, școlile, sistemul de sănătate sau de comportamentul politicienilor.
Există și efecte pozitive, dar și unele negative ale acestei migrații. Între cele pozitive aș aminti expunerea celor plecați la noi societăți, modul în care își înțeleg identitatea, cum se autoidentifică, cum se schimbă raportarea lor la guvernare, creșterea așteptărilor proprii, cum îi influențează pe cei rămași acasă.
La chestiunile negative aș trece lipsirea României, în particular a regiunii Moldovei, de cel mai important capital al său, și anume cel uman. Prin plecarea mai ales a oamenilor activi, inclusiv a multora cu inițiativă, scade potențialul de susținere a schimbării în comunitățile de origine, scade presiunea la adresa autorităților, în fine, lipsa forței de muncă descurajează plasarea de noi investiții în regiune.
– În ce măsură vinovați de această situație a proastei tratări a regiunii Moldovei sunt doar politicienii din București? De ce nu ar fi și cei locali: până la urmă de ce reprezentanții Moldovei nu se zbat pentru regiunea pe care o reprezintă?Alex Cohal: răspunsul scurt este: responsabili sunt politicienii, dar responsabili suntem şi noi, deoarece nu creăm, ca societate civilă, destulă presiune, destulă dezbatere, pentru a ne lămuri pe noi şi pe politicieni ce vrem cu adevărat.
Alegem soluţia salvării personale şi/sau a evadării din sfera publică, atunci când nu plecăm de-a dreptul din regiune. Trebuie subliniată aici inclusiv proverbiala de-acum lehamite de politică a cetățenilor români, în marea lor majoritate.
Deci al treilea răspuns, cel mai dificil de digerat: responsabile sunt ideile noastre profunde, legate de neimplicarea în viaţa cetăţii – corelabilă cu necesitatea unui tătuc care să ne conducă spre viitorul luminos, şi responsabile sunt fricile noastre profunde asupra pericolului dezintegrării românităţii prin eventualitatea regionalizării. Mai mult sau mai puţin, în această apă stătută ne adăpăm cu toţii minţile, cu această atmosferă de pușcărie intelectuală sunt educaţi tinerii, pe această pârghie facilă apasă politicienii.
Or, pentru unii dintre autorii din volum, inclusiv pentru mine, modelul de regionalizare a României trebuie să fie unul de regionalizare politică, iar noile unități administrative trebuie să meargă cât mai mult pe contururile regiunilor istorice: Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania, Banat și Crișana-Maramureș. Acest lucru este chestionat în volum cu pro și contra, există în carte o bogată dezbatere asupra fricilor naționaliste, dar și a motivelor de încredere în reușita unui astfel de plan.
Ei bine, întrucât în filigrana cărții noastre există conceptul de „identitate culturală regională”, arătându-se că nivelul acesta regional nu intră nicicum în coliziune nici cu nivelul național, nici cu nivelul local, ba din contră – le susține pe ambele, iată că odată cu această carte nu mai poți, ca politician, să-ți oferi singur scuza că nu ai știut. Nu mai poți continua să exploatezi „regionalitatea” lucrurilor din România pentru a produce frici de separatism și pentru a acumula ușor voturi.
Dorin Dobrincu: Responsabilitățile pentru tratarea proastă a Moldovei revin atât clasei politice centrale, cât și clasei politice din regiunea noastră. De altfel, noi, cei din Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei, i-am responsabilizat în egală măsură și pe politicienii de la vârful partidelor centraliste și din instituțiile centrale, dar și pe cei din filialele locale ale partidelor sau din instituțiile aflate în județele sau localitățile regiunii.
Cu elite mai degrabă slabe, politice și administrative, atente mai ales la obținerea și păstrarea puterii, ceea ce generează privilegii, avantaje diverse, este foarte dificil să introduci schimbări majore.
Totodată, aș atrage atenția asupra unei chestiuni care unora le scapă din vedere, fie din lipsă de înțelegere a sistemului nostru politic și administrativ, fie din interesul de a pasa responsabilitatea. Și anume, noi nu avem în România un sistem regional real. Accentuez că nu este vorba că nu avem un astfel de sistem funcțional, ci că nu îl avem deloc. Acesta a fost sistematic distrus la început, iar pe urmă a fost descurajată orice aglutinare politică și administrativă regională, sub pretextul pericolului separatist.
Această tendință a fost și este o calamitate pentru Moldova în particular, pentru România în general. Cu privire explicită la politicienii din Moldova, aceștia nu gândesc și nu acționează regional. Și nu au făcut-o niciodată în postcomunism. Spre exemplu, constituirea de către Constantin Simirad, primarul Iașiului, a Partidului Moldovenilor, în urmă cu mai bine de un sfert de veac, a pornit mai ales din disperarea de a construi un colac de salvare politică pentru inițiator.
Pentru a-și face auzită vocea, pentru a-și apăra interesele în interiorul României, Moldova are nevoie de o reinventare regională. Însă pentru asta este nevoie de implicarea civică și politică a unui număr semnificativ de oameni care să poarte aceste idei și să acționeze pentru binele comun.
– Cum vedeți în cadrul proiectului de dezvoltare al Moldovei conexiunea cu Republica Moldova? Personal cred că războiul a împins Moldova spre România. Oare o conexiune bună Iași-Chișinău nu ar produce un pol de dezvoltare regională? În ce măsură ea este conectată la regiune și cum ar ajuta asta RM?Dorin Dobrincu: Ambele Moldove – și regiunea românească, și Republica – au nevoie să depășească marginalitatea și să iasă din subdezvoltare. Pentru aceasta este nevoie de colaborarea între cele două maluri ale Prutului, în beneficiul ambelor părți, fără sindromul fratelui mai mare, care știe el mai bine ce trebuie să facă fratele mai mic, dar și fără sindromul descurcărețului care spune ce vrea să audă celălalt, dar face ca el.
România și-a văzut viitorul legat de Vest încă din secolul al XIX-lea, așadar, încă de la apariție. După o perioadă de ruptură istorică, în timpul regimului comunist, legăturile ideatice, economice și apoi instituționale s-au reluat, extins și consolidat din anii ’90 încoace.
A existat un parcurs prooccidental acceptat atunci și urmărit de toate partidele, de la socialiști, liberali și creștin-democrați până la extremiști. Abia în ultimii ani, odată cu recoagularea extremiștilor și în România, și în Europa, a apărut un gălăgios curent suveranist. Acesta are gene antidemocratice, iar în plus joacă rolul de idiot colectiv util al Moscovei.
Republica Moldova s-a aflat într-o situație mult mai dificilă după dispariția URSS, fiind legată multă vreme de spațiul ex-sovietic în multiple moduri. În interior, mereu s-a jucat între proruși și proeuropeni, pe o scenă politică și etnică foarte complicată, cu interese geopolitice și economice diverse.
Actualul război de la granițele Republicii Moldova a adus noi pericole, dar și noi oportunități. Orientarea explicită, asumată spre Uniunea Europeană, implicit spre România reprezintă o șansă pentru Republica Moldova. Desigur, viitorul nu depinde decât într-o anumită măsură – nu mică – de ea. Decisiv va fi ce se întâmplă cu războiul dintre Ucraina și Rusia.
Eu mi-aș dori să câștige cea dintâi, din motive de susținere a celui care se opune agresiunii din partea unei puteri dictatoriale, dar și pentru că aceasta este condiția esențială ca Ucraina și Republica Moldova să aibă un viitor european, iar România să nu mai aibă Rusia ca vecin agresiv la Prut și la Dunăre. Este esențial ca Rusia să rămână dincolo de Nipru, cât mai aproape de Don dacă se poate.
Stabilitatea la nivelul estului Europei ar permite dezvoltarea acestui spațiu, adică a României, implicit a regiunii Moldova, a Republicii Moldova și a Ucrainei. Într-un context politic democratic, legat de Uniunea Europeană, de preferat în interior și pentru Republica Moldova, și pentru Ucraina, legăturile economice s-ar putea reclădi într-un cadru favorizant, fără granițe practic închise cum am văzut în perioada interbelică sau în cea comunistă.
O autostradă Iași-Ungheni-Chișinău, prelungită până la Odesa, cum am mai spus, alături de modernizarea rețelei existente de căi ferate, ar ajuta la conectarea cu Europa Centrală și de Vest, implicit la dezvoltarea unui spațiu cu câteva orașe mari, inclusiv Iași și Chișinău, cu o multitudine de orașe medii sau mici și cu numeroase alte localități în care trăiesc milioane de oameni. Nu putem decât să sperăm că, după nesiguranța, după spaimele prezentului, viitorul va fi unul mai bun pentru cei din această parte a Europei.
Citește și: Interviu: Ce vor moldovenii? Despre regionalizarea României și practici de bună guvernare. „Modelul ultracentralist de la București a ținut județele Moldovei în subdezvoltare”
