La distanță de 10 ani, sute de mii de oameni au ieșit pe străzi, în Iran, apoi în România, sperând la o schimbare. În România, a urmat Iliescu. În Iran, Republica Islamică. Un regizor român s-a uitat la intersecțiile dintre cele două revoluții, într-un film realizat din sute de ore de imagini de arhivă.
La Revoluția din decembrie 1989, regizorul Vlad Petri avea 10 ani. Urmărea imaginile la televizor, cu părinții, în locuința din Bistrița. Ai lui îi puneau mereu mâna pe ochi, când erau „secvențe sexy” în filmele de pe casetele VHS. De imaginile brutale, „cadavre, gloanțe”, transmise la televizor, nu l-a ferit nimeni. „Eram cu ai mei, era o frenezie, nimănui nu-i venea să creadă că a venit acest moment, Revoluția”.
A fost prima lui întâlnire cu „realitatea” pe ecrane, care a înlocuit brusc, în acel decembrie, ficțiunea de la televizor: propagandă cu Ceaușescu și, rar, desene animate. Dar și realitatea aceea, a înțeles Vlad Petri mai târziu, era tot un „teatru”. „Ovidiu Tichindeleanu are o carte foarte faină, Revoluția Română Televizată, în care vorbește despre revoluție ca teatru de consolidare a noii puteri”, spune el.
„Între Revoluții”, un film construit doar din imagini de arhivă
Despre revoluții și entuziasmul din jurul lor, dar și despre confiscarea acestora și deziluziile ce urmează, se vorbește, printre altele, în filmul „Între Revoluții”, regizat de Vlad Petri, care a intrat în cinematografe pe 3 noiembrie. Acesta înfățișează revoluțiile din Iran și România, din 1979, respectiv 1989, anii și oamenii din jurul lor.
Filmul a avut premiera la Berlin și are deja în palmares numeroase premii la festivaluri importante de profil, la Berlin a luat premiul FIPRESCI, recent, a luat și marele premiu la Semana Internacional de Cine de Valladolid – Seminci, unul dintre cele mai vechi festivaluri europene.
„Între Revoluții” este construit în totalitate din imagini de arhivă, selectate din peste 200 de ore de filmări. La partea documentară se adaugă o bucată de ficțiune, scrisă de Lavinia Braniște.
„Pune în oglindă viețile și destinele a două femei (Maria și Zahra, n.r.), colege de facultate și prietene, una din România și cealaltă din Iran”, spune Vlad Petri. Împletirea de documentar și poveste are și un nume: docuficțiune. Scrisorile dintre cele două femei sunt inspirate de documente desecretizate din arhivele Securității.
Filmul lui Petri, emoționant pentru iranieni
În Iran, filmul a fost proiectat pe ascuns, în apartamente și locații underground. S-au făcut podcasturi în persană despre film, iar o variantă a sa, cu subtitrare în persană, circulă pe Telegram.
Oameni de acolo i-au scris regizorului că i-a emoționat profund. I-au mai spus că par imagini din prezentul lor, nu de acum câteva decenii. Un prezent marcat încă de protestele declanșate anul trecut de moartea lui Mahsa Amini, o tânără iraniană kurdă ucisă de „Poliția Moravurilor”.
Vlad Petri, regizor
Asemănările dintre revoluțiile din România și Iran
Libertatea: Ce unește cele două revoluții, din Iran și România?Vlad Petri: Un lucru care leagă revoluțiile și societățile din România și din Iran e o formă de solidaritate foarte mare, comunitară, pentru că e ușor identificat Răul Suprem sau persoana care trebuie să cadă ca noi să începem altceva, să schimbăm total societatea.
În Iran era Șahul, care, deși în presa vestică era prezentat ca un inovator, era un dictator și era o monarhie absolutistă. Lumea, la toate nivelurile societății, și-a dorit o schimbare. De asta, Revoluția din Iran a fost un fenomen incredibil, pornit foarte de jos, unde erau muncitori, erau studenți, stângiști, intelectuali, țărani, religioși, toate păturile societății au vrut schimbarea. La fel în România, unde era Ceaușescu, era o figură clară. Trebuia să scăpăm de el, nu mai conta ce urmează.
Imagine de arhiva de la Revoluția din Iran
– Una dintre ideile prezentate de filmul vostru este că revoluțiile și protestele sunt, de multe ori, furate. Care crezi că este rolul și valoarea lor, având în vedere asta? – Știi cum se zice că trecutul e ciclic și se tot repetă, dar cred că ar trebui să fim mai atenți un pic la trecut și să învățăm unele lucruri și să nu transferăm libertatea asta, care e așa importantă, pentru că în Iran și România a fost o mare schimbare, să o dăm primului venit pe ușă. Să nu fim așa naivi.
„Dacă nu există presiunea societății, atunci e o anumită formă de dictatură”
– De ce crezi că renunțăm așa de ușor la libertatea asta?– Pentru că se creează un vid și trebuie acoperit cumva, pentru că vidul ăla poate să ducă la război civil, în sensul că sunt tabere care contestă puterea. Și atunci oamenii zic „hai, domnule, lasă, să dăm cuiva, să nu fie pierdere de vieți”. În Iran au fost lupte între stângiști și islamiști. Islamiștii au promis la început că și femeile vor avea drepturi, va fi o societate echitabilă, dar treptat a devenit tot mai strictă. Iar la noi, zic de naivitate, pentru că ne uitam la televizor și Iliescu a apărut din stradă, într-un pulover, un revoluționar din stradă, așa a fost prezentat. Zici că l-au găsit lângă televiziune, era și el acolo.
Informația că Iliescu era parte din Partidul Comunist Român, că a avut tot felul de funcții, nu se spunea nimic despre lucrul ăsta. Chiar au fost confiscate, au rămas cam aceiași oameni la putere și cumva am fost naivi.
Dar în același timp, dacă n-ar fi importante revoluție și mișcările acestea, atunci nu știu ce ar fi important, pentru că, dacă nu există presiunea societății, atunci e o anumită formă de dictatură.
Imagine de arhivă
– Cu ce impresii ai rămas din călătoriile tale în Iran?– Cred că-i țara cu poate cea mai mare diferență între conexiunile pe care pot să le ai la nivel individual cu oamenii și cum e guvernul de acolo. Oamenii sunt extrem de deschiși. Poate aici am găsit și niște punți, niște legături cu România de care îmi aduc aminte când aveam 10 ani. La fel, în România, dacă venea un turist din Franța sau din Germania, din vest, era așa o dorință a oamenilor, cum ești, cum e la tine, vreau să vorbim, să-ți spunem păsul. În Iran, am circulat cu trenuri, cu autobuze, am stat la oameni în casă, am fost cu Couchsurfing. Oamenii erau extraordinar de deschiși și toți să critice guvernul. Foarte informați și educați.
Iran are o istorie importantă în regiune și oamenii sunt curioși, foarte mulți tineri. Internetul era mai deschis în acei ani, acum după proteste… Mă rog, mulți aveau VPN-uri (o rețea privată virtuală, n.r.). Am simțit o dorință de a cunoaște, de a ieși dintr-o țară foarte închisă. Și România era o țară extrem de închisă și nu vedeam, nu știam. Aveam reviste Neckermann, țin minte că miroseau așa, aromat cumva… Mă uitam la pijamale și la haine și străluceau toate. Și la noi era dezastru, era totul gri, era sărăcie în anii ‘80 cu toată austeritatea.
Imagine de arhivă de la Revoluția din România
„A arăta un film despre femei, despre emancipare, mai ales după protestele de anul trecut, e imposibil în Iran”
– Ai zis că ai primit reacții din Iran. Cum au ajuns oamenii să vadă filmul tău?– Au fost proiecții underground, au scris critici de film, sunt și podcasturi despre film în persană. Am primit mesaje din Iran pe pagina filmului, să ne spună că le-a plăcut. O fată ne-a scris că l-a văzut de trei sau patru ori și că a emoționat-o foarte mult, că e o parte a istoriei pe care nu o știa. Am înțeles că există o variantă a filmului pe un canal de Telegram, cu subtitrări în persană. Mă bucur, fiindcă altfel, oficial, nu poate fi arătat. A arăta un film despre femei, despre emancipare, mai ales după protestele de anul trecut, e imposibil.
„Filmul a început, cumva, de la experiența mamei mele”
– Cele două personaje sunt construite în așa fel încât nu știi foarte multe detalii despre viața lor. Cum ați decis asta? – Sincer, nu prea am avut loc să le personalizăm, pentru că ne-am dorit să fie informații despre revoluții, despre războiul între Iran și Irak, penuria din anii ‘80, revoluția de la noi, presiunea de a te căsători, începutul capitalismului, mărfurile din Turcia. A da coloratură și a da individualism, a crea o întâmplare foarte personală, ia spațiu, de aia sunt mai generice. Dar mie îmi place cumva lucrul ăsta, n-aș fi vrut să le individualizez, pentru că ăsta e conceptul filmului. Tu, ca spectator, le cauți în arhive și zici, uite, poate ea e Maria, poate ea e Zahra, dar e un chip comun, e format din mai multe experiențe.
Filmul pornise, ca idee, de la experiența mamei mele. Mama mea studia Medicină și sunt multe elemente în Maria din mama mea: dispensarul, anii ‘90, ai mei aveau un magazin, aduceau mărfuri. Când m-a născut pe mine, mama făcea naveta și n-a putut să-și întrerupă facultatea, pentru că în anii aceia era aproape imposibil să faci asta. Și eram curios de viața ei. Avea colege din Orient, îmi arăta fotografii. Dar după aia am lăsat-o pe mama la o parte și ne-am dus spre aceste personaje colective în care unii oameni se regăsesc, din ambele țări.
Interviul a fost editat, pentru claritate
