În războaie precum cel din Ucraina și cel dintre Hamas și Israel, toți civilii au de suferit. Dar jurnalista afgană Zahra Nader, care știe cum e să crești într-o țară devastată de conflicte, a vorbit pentru Libertatea, în primul rând despre experiența tinerelor. „Educația nu este o prioritate”, a spus ea, și e valabil fie că te afli în Gaza, Kabul, Harkov sau Tel Aviv.
„În lipsa școlii, sunt șanse foarte mici să lupți și să-ți creezi viața pe care ți-o dorești. Tinerele care cresc într-o țară devastată de război nu au de ales în ce privește felul în care vor trăi. Nu iau decizii în legătură cu ce vor face mâine sau anul viitor”, spune jurnalista afgană Zahra Nader, 33 de ani, în interviul pentru Libertatea.
Când avea 6 ani, familia ei s-a mutat în Iran din țara natală guvernată de talibani. Dar Zahra n-a fost acceptată la școlile iraniene, povestește ea, pentru că era refugiată.
Abia în 2003, pe la 13 ani, când au revenit în Afganistan – talibanii au fost înlăturați de la putere în 2001- a început o educație continuă. În 2016, s-a alăturat redacției New York Times din Kabul, iar apoi s-a stabilit în Canada, pentru studii universitare. Acolo era și acum doi ani, când trupele americane s-au retras și au revenit talibanii la putere.
Zahra Nader a fondat publicația online Zan Times, în care relatează despre viața reală din Afganistan, după revenirea talibanilor
Din dorința de a le oferi o voce femeilor din Afganistan, Zahra a înființat publicația online Zan Times. Din echipă fac parte și jurnaliste care încă locuiesc în țara controlată de talibani și care își riscă viața ca să relateze ce se întâmplă acolo.
Unul dintre articolele publicate de Zan Times este despre cum a crescut numărul sinuciderilor printre femeile din Afganistan, după întoarcerea fundamentaliștilor islamici. Femeile și-au pierdut toate drepturile, de la accesul la educație până la ieșirile în parc.
Libertatea: Ce înseamnă pentru o tânără să trăiască într-o zonă de război?
Zahra Nader: În Afganistan se fac patru decenii de război, în care școlile au fost distruse, în care oamenii au încercat să supraviețuiască. Într-un astfel de context, educația nu este o prioritate.
Chiar și înainte de talibani, Afganistanul era una dintre cele mai periculoase țări pentru femei. De ce, dacă aveam un guvern afgan susținut de SUA? Pentru că au existat o mulțime de forțe extremiste, islamiste, care gândeau precum talibanii: femeile nu ar trebui să aibă niciun drept. Că rolul lor era doar să-i servească pe bărbați și să nască. Ideea s-a perpetuat în rândul tinerelor generații.
În lipsa școlii, sunt șanse foarte mici să lupți și să-ți creezi viața pe care ți-o dorești. Tinerele care cresc într-o țară devastată de război nu au de ales în ce privește felul în care vor trăi. Nu iau decizii în legătură cu ce vor face mâine sau anul viitor.
Prin asta trec și femeile din Gaza. Nu au ales să fugă din casele lor, sunt obligate. Consecințele se văd și la următoarele generații, pentru că fetele vor deveni mame și modul în care sunt afectate acum mental și fizic de un război se va răsfrânge asupra copiilor.
Părinții mei au crescut în vreme de război, eu m-am născut în perioadă de război și cred că aceste conflicte aduc o mulțime de traume pentru toți cei obligați să treacă prin așa ceva.
<strong>În războiul dintre Israel și Hamas sper ca mass-media să își facă treaba, să relateze din ambele părți în mod etic și să arate durerea civililor. </strong>
– Cum își continuă fetele și tinerele din Afganistan educația, interzisă acum după clasa a VI-a?
– Sunt femei care își transformă locuințele în școli, iar acolo se adună fetele din cartierul lor și alte tinere interesate să studieze. Le învață câteva materii importante pe care le făceau la școală înainte să preia puterea talibanii. Unele dintre ele chiar au creat programe de studiu.
„Cea mai apropiată școală era cortul UNICEF, la aproape o oră de mers pe jos”
– V-ați mutat în Iran din Afganistanul condus de talibani când erați foarte mică. Fiind refugiată v-ați putut înscrie la școală acolo?
– Am plecat în Iran cu puțin timp înainte să împlinesc șapte ani. Țin minte că mama mă ducea din școală în școală și că nu m-au primit. Mi-au spus că nu se poate, pentru că sunt refugiată. Cu greu a reușit mama să îmi găsească niște cursuri la care participau adulți și așa am învățat să scriu și să citesc.
Prin 2003 ne-am întors în Afganistan și am mers constant la școală. Aveam sentimentul plăcut că, în sfârșit, aparțin de un loc și că pot să țin capul sus. Mă duceam la școală ca toți ceilalți copii!
Familia mea s-a stabilit atunci într-o suburbie foarte săracă a capitalei Kabul, cartierul arăta ca un deșert, cu puține case, fără apă curentă și electricitate. Cea mai apropiată școală de casa noastră era cortul UNICEF, la aproape o oră de mers pe jos.
– Erați în Canada în august 2021, când au revenit talibanii la conducere?
– Da, iar familia și prietenii erau în Afganistan. Până atunci, noi am vorbit despre talibani la timpul trecut. În 2021 s-a repetat istoria pe care au trăit-o părinții mei, a fost traumatizant și pentru mine. Din fericire, rudele și mulți dintre cunoscuți au reușit să fugă de acolo.
„Nu vrem ca jurnalistele din Afganistan să se cunoască între ele”
– Care a fost cel mai dificil articol publicat până acum de Zan Times, din punctul de vedere al accesului la informații?
– Voi da drept exemplu un articol recent despre sinuciderea femeilor în Afganistan. Am citit știri despre femei care s-au sinucis, dar erau cazuri individuale, nu aveam date despre numărul total.
<strong>Pentru aceste date nu puteam lua legătura cu talibanii, pentru că și-ar fi dat seama că avem jurnaliste chiar în Afganistan. Am început să căutăm surse din spitale, căci în cazurile grave femeile erau transferate la unități medicale. Sursele au vorbit sub anonimat și așa am reușit să adunăm informații. </strong>
De asemenea, a fost greu să găsim persoane care să discute despre tentative de sinucidere sau despre rudele lor care și-au luat viața. Sinuciderea este considerată un subiect tabu în Afganistan și puțini oameni sunt deschiși să discute despre asta.
– Cum țineți legătura cu jurnalistele din Afganistan, astfel încât viața acestora să nu fie pusă în pericol?
– Mai multe colege verifică regulat dacă echipa noastră din Afganistan este în siguranță. Le întreabă pe jurnaliste dacă s-a întâmplat ceva suspect, dacă au primit vreun apel care le-a alarmat. Jurnalistele de acolo lucrează individual cu editori din afara Afganistanului, din motive de siguranță. Nu vrem ca jurnalistele să se cunoască între ele, pentru că este riscant.
În cazul unor gânduri suicidare, contactați ARPS la 0800 801 200 (Vineri, Sâmbătă și Duminică, între 19:00 – 07:00) și oricând prin e-mail la sos@antisuicid.ro.
