„Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană” este titlul cărții care a fost lansată sâmbătă, 2 septembrie, la Chișinău. Regizorul român Cristian Mungiu explică, într-un interviu pentru cititorii Libertatea, de ce a ales hârtia și nu pelicula pentru a spune poveste bunicii sale, care în 1940 a lăsat în urma viața din Basarabia pentru a începe de la zero în România.
„Povestea ei e a celor care trăiesc la firul ierbii istoria – care reține mai târziu marile decizii și schimbări fără să ne povestească și cum anume au impactat ele viața de zi cu zi a celor care s-au trezit afectați de ele”, spune Cristian Mungiu.
În cazul bunicii sale, data care i-a schimbat cursul vieții a fost 28 iunie 1940, când armata sovietică a ocupat Basarabia.
„Străbunicii și bunica mea – care era fiica cea mai mare dintre cei 3 copii – au trebuit să decidă de azi pe mâine, după ce s-a dat ultimatumul, dacă rămân pe loc sau pleacă. Și de aici povestea devine una a valorilor în care ai investit până atunci în viață: e alegerea între „être” și „avoir” (a fi și a avea – n.r.) – ca să parafrazez un relevant film francez despre educație”, povestește regizorul român multipremiat la Cannes.
De bunica sa „blândă”, căreia nu-i plăcea să se strige în casă și care toată viața a căutat să semene pace în jur, a moștenit răbdarea, calmul și caracterul non-conflictual. Iar prin poveștile ei a văzut Basarabia altfel decât românii care o tratau ca pe un fel de rudă săracă.
„Astăzi, am de multe ori sentimentul că, cel puțin artistic, e uneori mai puțin provincialism în mica Moldova decât în marea Românie”, afirmă Cristian Mungiu, într-un dialog cu Vasile Ernu, scriitor român cu origini basarabene.
Volumul „Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”, Humanitas, 2023, va intra în librării în curând și poate fi deja comandată online, pe site-ul humanitas.ro.
„Avea un sentiment de zădărnicie, de viață ireparabil afectată de o decizie nefericită luată într-un moment de cumpănă”
Vasile Ernu: Cum și când ai decis să te aventurezi în această „biografie basarabeană”?Cristian Mungiu: Am plecat de acasă din Iași ca să fac studii de film la București în 1994. Aveam deja 26 de ani și cu toate astea am fost petrecut ca și cum aș fi plecat la oaste sau peste Ocean. Mama rămăsese să trăiască acasă, în casa mamei ei și cumva și părinții și bunicii mei au sperat ca măcar vreunul dintre copiii familiei va rămâne să trăiască acasă, lângă ei. Sora mea deja plecase, așa că toate speranțele rămăseseră în mine.
Era o casă mare, cu o curte grozavă, cu copaci, cu păsări și flori, cu câini si pisici, cu amintiri si cu multă afecțiune. Mi-a fost greu să mă desprind, dar nu am devenit adult decât când m-am îndepărtat. Am promis însă că am să vin înapoi cât de des, și cât a trăit bunica, m-am întors și am petrecut fiecare Crăciun acasă, cu ea și cu ai mei, chiar dacă de acum devenisem tată eu însumi.
– Dar cum te-ai decis să le pui în scris, pe hârtie?– Într-o vară, pe când eram student la film, m-am pus să consemnez sistematic toate amintirile bunicii despre viața ei și despre tinerețea din Basarabia – căci avea un sentiment de zădărnicie, de viață ireparabil afectată de o decizie nefericită luată într-un moment de cumpănă.
Bunica îmi povestea și eu consemnam, o întrerupeam când vedeam că se emoționa prea tare, o opream când vedeam că a obosit – să mai rămână ceva de povestit și pe a doua zi.
E important la vârsta aia să mai ai un plan, ceva de făcut și mâine. Am notat într-un caiet studențesc cu pătrățele de matematică, pe care îl mai am și astăzi. Apoi, spre sfârșitul anilor ‘90, când a apărut primul laptop în viața mea, am decis să dactilografiez textul – pentru bunica și pentru potențialii mei viitori copii, dar dacă tot m-am apucat să scriu, am zis să o fac într-o formă îngrijită încât oricine să poată citi povestea ei ca dintr-o carte.
– A citit bunica ta ce-ai consemnat?– Da, când am încheiat, i-am dat textul bunicii să-l citească și să-l adnoteze și parcă l-a citit și tata – poate și mama, dar atât. În rest, a rămas în sertar. Probabil vreo 20 de ani.
La un moment dat, am istorisit pe scurt povestea bunicii agentului meu de vânzări, la Cannes – și i s-a părut fascinantă. M-a îndemnat să scriu un scenariu după ea si într-o bună zi l-am și scris. Dar scenariul are alte nevoi – multe ficționale – și fiind povestea vieții bunicii, îmi doream ca în orice caz, sub forma de text scris, să fie consemnată exact așa cum își amintea ea.
„Vin dintr-o casă în care să publici o carte e cea mai înaltă realizare în viață”
– Cum ai ajuns să transformi aceste însemnări într-o carte?– La un moment dat m-am întâlnit cu Lidia Bodea (director general al Editurii Humanitas – n.r.) la un eveniment și, venind vorba, ea a fost destul de curioasă (și de politicoasă) să mă îndemne să-i trimit textul să-l citească.
M-a povățuit după aia să mai scriu o postfață care să povestească copilăria mea alături de bunici, în aceeași casă – căci amintirile bunicii erau scrise din perspectiva ei. Și au mai trecut câțiva ani și după asta – însă prin pandemie m-am mobilizat și am scris acel text. Totodată am decis să traduc povestea în franceză să văd dacă aș găsi vreun editor sau producător interesat.
Dar nu m-am ținut prea tare de treaba asta, cum e în meseria noastră, a venit alt film și alt festival și mereu au fost alte priorități. Dar am apucat să-l rog pe tata să caute prin fotografiile vechi de familie, că s-ar putea ca într-o zi povestea bunicii să apară o carte, în România ori în Franța, iar el (care era cam foarte orgolios) s-a bucurat foarte tare auzind asta – căci vin dintr-o casă în care cumva să publici o carte e cea mai înaltă realizare în viață.
După care tata s-a prăpădit și m-am simțit de acuma dator să fac să se și întâmple ce el luase ca pe o certitudine deși era doar o perspectivă. Așa că am reluat discuțiile. Și cumva s-a potrivit ca, anul acesta, cartea să-și găsească un editor și în Franța, și în România, cum apucase el să spere.
„Toată viață a făcut în așa fel încât să fie pace în casă”
Tania Ionaşcu la vârsta de 22 de ani, în 1938
– Cu vârsta observ că revin anumite amintiri „primordiale” cumva repetitiv – care sunt cele mai pregnante primele amintiri legate de bunica, mai ales că ți-ai petrecut copilăria alături de ea?– Bunica era blândă – și toată viață a făcut în așa fel încât să fie pace în casă. Nu îi plăcea să se strige, să fie ceartă, lăsa de la ea – și cred că ceva din treaba asta s-a luat și la mine. Am multe amintiri cu ea, cele mai multe din bucătăria unde trebăluia toată ziua, căci ea a gătit toată viață în fiecare zi pentru cei din casă. De prin anii ‘90, de când am avut prima cameră de filmare, am filmat la fiecare Crăciun și Paște aceleași ritualuri – în toate apare bunica frământând, prăjind, punând pe foc și bucătărind cu multă dragoste, căci așa își exprima ea afecțiunea față de noi. Sper să reușesc într-o zi să ordonez și să editez aceste „filmulețe” – care vorbesc, de fapt, despre cum trece timpul.
– Bunica ta e de pe undeva din Cubei – un sat din Bugeac, undeva pe lângă Bolgrad – după care a trăit la Cahul, un soi de „capitala de sud” a Basarabiei. Cât de prezentă era „povestea basarabeană” în amintirile ei?– Bunica bunicii mele era din Cubei, bunica era de acuma cumva de la oraș, din Cahul. Povestea foarte des despre copilăria ei din Basarabia, și mereu când zicea „acasă” se referea tot la casa lor din Cahul, deși trăia deja de vreo 50 de ani în Iași.
În fiecare duminică aprindea două lumânări, pentru tatăl și fratele ei, și le lăsa până se topeau cu totul. Vorbea des cu Liza, sora ei, care stătea pe aceeași stradă cu noi, și cu Lucica, vara ei, care se așezase după refugiu la Galați, despre ce mai aflaseră despre cei de acasă – cel mai adesea despre cine mai murise. Cu Lucica vorbea în grecește, dar pe noi, copiii, nu ne-a învățat.
Cristian Mungiu, în curtea casei de la Iași, în anii ’90, împreună cu bunica Tania (în centru), sora ei Liza (în stânga) și verișoara lor Lucica, nașa lui Cristian Mungiu (în dreapta)
„Accentul basarabean a fost de natură să confere un sentiment de superioritate și celor mai inepți dintre conaționali”
– Când am coborât în Iași în ‘90, primul oraș românesc în care mi-am făcut studiile, în Copou, în faimosul complex Pușkin, de atunci doamnele care ne-au dat cazarmamentul ne-au întâmpinat cu o frază care puțin mi-a produs un disconfort: „au venit rușii”. Cum era percepută Basarabia în imaginarul familiei, având bunica basarabeancă?– Mi-am petrecut și eu tinerețea în Copou și prin Pușkin – unde m-a prins zisa-revoluție română ca student la engleza și gazetar la Opinia Studențească. Mă stingherește si acum catalogarea asta a basarabenilor drept „ruși” – îmi cer eu scuze pentru remarcile lor – însă stereotipurile la prima mână nu ocolesc pe nimeni, iar accentul basarabean a fost de natură să confere un autosatisfăcător sentiment de superioritate și celor mai inepți dintre conaționali – care abia legau ei înșiși două vorbe în română.
Aveam din familie sentimentul că Basarabia fusese percepută ca ruda săracă și între războaie – bunica îmi povestea că uneori să fii repartizat acolo ca medic sau profesor era ca o pedeapsă – așa că nu se iluziona. Cu toate astea, bineînțeles că în amintirile ei, Cahulul era cu mult mai falnic decât s-a dovedit a fi în realitate – când ne-am întors, 50 de ani mai târziu, să-l revadă, în anii ‘90, îndată ce s-a putut, după ce ne-am îmbrățișat la „podul de flori” de peste Prut.
„Povestea ei e a celor care trăiesc la firul ierbii istoria”
– Fără a divulga prea mult din carte – care are o poveste fascinantă a bunicii, cu mult tragism, dar și cu o poftă de viață – te-aș ruga să ne spui puțin care a fost motivul plecării? Sau mai degrabă al fugii?– Pentru mine povestea ei e a celor care trăiesc la firul ierbii istoria – care reține mai târziu marile decizii și schimbări fără să ne povestească și cum anume au impactat ele viața de zi cu zi a celor care s-au trezit afectați de ele. În 28 iunie 1940, străbunicii și bunica mea – care era fiica cea mai mare dintre cei 3 copii – au trebuit să decidă de azi pe mâine, după ce s-a dat ultimatumul, dacă rămân pe loc sau pleacă. Și de aici povestea devine una a valorilor în care ai investit până atunci în viață: e alegerea între „etre” și „avoir” (a fi și a avea – n.r,) – ca să parafrazez un relevant film francez despre educație.
Cine a ales să rămână, sedus de obiecte, de lucrurile care oferă iluzia împlinirii în viață, a pierit. Dar e ușor acum să-i judecăm din fotolii, însă când vine un asemenea moment peste tine, panica îți întunecă judecata. Să ne amintit cum am trăit și noi acum puțină vreme vestea începerii războiului din Ucraina – cred că nu foarte departe de ce au trăit ai noștri în anii ‘40.
– Cine nu a trecut prin această experiență cred că e greu să înțeleagă în profunzime.- Simți că îți fuge pământul de sub picioare, că relativa bunăstare pentru care ai muncit o viață se duce pe apa sâmbetei și că, într-o clipită, poți fi pus să pleci cu o boccea în băț spre alte zări. Dacă vrei, e și povestea tuturor celor care trăiesc în preajma granițelor mișcătoare care, istoric, se mută mai încolo și mai încoace de-a lungul secolelor, fără să le pese de ce se întâmplă cu cei care trăiesc acolo.
Noi, după 70 de ani de pace, ne relaxasem și începusem să credem că nu mai sunt posibile mari războaie. Însă, în copilărie, când era vorba de cum să-ti alegi meseria pentru viață, ai mei au insistat întotdeauna că e preferabil să te orientezi către „ceva sigur” pentru „când va veni războiul” căci cu toții se gândeau că, mai devreme sau mai târziu, va reveni. Cum zicea tata, „fă-te doctor”, nu că nu ai să mergi la război, dar măcar nu ai să fii în linia întâi, carne de tun.
– Bună observația cu meseria. Cartea începe cu o constatare: după o viață petrecută la Iași, pentru bunica „acasă” era tot la Cahul. După ‘90 ați reușit să ajungeți, dar cum era în anii ‘80 această „amintire riscantă”? Cum vă informați despre acel loc sau era doar o chestiune imaginară?- Cam întreaga noastră percepție despre Basarabia venea din familie și în special de la bunici. În școala pe care am făcut-o în anii ‘70 nu se vorbea de Basarabia, cu atât mai puțin despre Transnistria. Erau din categoria lucrurilor despre care ți se spunea că „e mai sigur să nu vorbești cu alții”.
În anii ’70 era un calm relativ, dar asta pentru că anii ‘50 și ‘60 avuseseră grijă să bage frica în oasele tuturor în așa măsură încât nimeni nu mai încerca să iasă din rând.
Tata avusese camarazi arestați pentru că cântaseră cântece regaliste, bunicul fusese dat afară din armată pentru că fusese ofițer în „armata regelui”, aveam un unchi la Galați pe care îl călca din când Securitatea pentru că era „reacționar” – nu-și ascundea simpatiile pentru monarhie, iar prin anii ‘80 ne-a dăruit sabia lui de paradă, pe care bunicul a zidit-o în beci de teamă să nu i-o găsească cineva în casă.
„E uneori mai puțin provincialism în mica Moldova decât în marea Românie”
– Dacă ar fi să dai niște caracteristici tipice, „trăsăturile basarabene” ale bunicii – ceva ce era cumva trăsătura zonei din care vine – care ar fi aceste elemente? Noi ca studenți în anii ‘90 eram ușor „depistabili”, știi bine…– Nu știu sigur dacă există niște „trăsături basarabene” perene. În anii ‘90 e altă poveste, e vorba de tineri crescuți la marginea imperiului sovietic, cu conștiința pe undeva că, deși au altă etnie, aparțin unei mari culturi și unui mare imperiu, cu un rol care nu poate fi neglijat în istorie.
Însă în perioada dintre războaie cred că mai degrabă basarabenii aveau sentimentul că sunt rudele mai sărace reprimite în familie. Și, ca orice rudă mai săracă, stăteau un pic stingheri în colțul mesei. Astăzi, lucrurile sunt, iarăși, diferite: am de multe ori sentimentul că, cel puțin artistic, e uneori mai puțin provincialism în mica Moldova decât în marea Românie.
– Bunica a jucat cumva un rol în cariera ta?– Nu direct. Dar cred că răbdarea și calmul le-am moștenit de la ea. Și pesemne și caracterul non-conflictual.
„Am avut și am o simpatie aparte pentru vârstnici”
– Ai vrea să ai un erou în filmele tale care să amintească de bunica?– În „4 luni 3 săptămâni și 2 zile” domnul Bebe are o mamă jucată de Ecaterina Bosînceanu – care avea o fire apropiată de a bunicii. Și replica ei acolo e despre „Madam Iancu”, care i-a ținut locul la coadă. Așa o numea bunica pe sora ei când voia s-o ironizeze, așa că replica aia e foarte personală.
Am avut și am o simpatie aparte pentru vârstnici. Și cu „mama” din film a lui Adrian Titieni, din „Bacalaureat”, Alexandra Davidescu, am avut o relație foarte specială și am rămas în legătură și după ce am filmat – și pentru că ea a debutat în cinema cu acel film când se îndrepta spre 80 de ani.
După ce bunica și sora ei s-au dus, am început s-o vizitez tot mai des pe ultima „bătrâna doamnă” din familie, vara lor și nașa mea, Lucica, făcută cetățeană de onoare a Galațiului la împlinirea vârstei de 100 de ani, cu care am continuat să fac „politichie” la telefon până după ce împlinise 104 ani.
După ce s-a dus și ea, am rămas într-o relație cu Nica, prietena ei din Galați, care a trecut de 90 și care mă suna constant pe post de „bunică”, să vadă ce mai fac și să mă asigure că se roagă pentru noi.
Nu știu, poate că într-o bună zi am să mă hotărăsc să fac un film sau o serie inspirată de povestea bunicii – vom vedea ce va fi – însă deocamdată încerc să mi-o amintesc pe mai departe așa cum a fost.
Și sper ca fiecare dintre cei care vor citi cartea sa se gândească la ai lor – să pună mâna pe telefon și să le zică că îi iubesc cât au încă ocazia.
