O biserică din centrul Chișinăului. De o parte enoriașii, preoții și mașinile lor scumpe. De cealaltă, un număr impresionant de cerșetori. Una dintre imaginile ce reflectă inegalitatea stridentă care a pus stăpânire pe Republica Moldova, scrie Vasile Ernu, într-un nou articol pentru cititorii Libertatea.
Mă aflu de o lună în Basarabia cu munca de teren: discut cu multă lume, merg în multe locuri, aflu nepermis de multe. Mai notez unele observații.
Un prieten a venit prima dată în Republica Moldova, la Chișinău. E profesor universitar, umblă mult, tare bine educat – științe sociale. Bucureștean școlit în Germania. L-am rugat să-mi spună impresia: ce l-a șocat cel mai tare.
Fără să clipească, a zis: inegalitatea. O inegalitate așa de stridentă nu a mai văzut decât în Africa şi țări din Asia. E foarte violentă această inegalitate. Are dreptate, şi asta privind dinspre România, ţara cu cea mai mare inegalitate din UE.
Sărăcia poate fi suportabilă până la un punct – inegalitatea radicală nu, pentru că ascunde o injustiție socială şi economică imensă. Oameni care muncesc 13 ore pe zi nu pot trăi din ce muncesc și alături vezi cum unii adună averi colosale în 2-3 ani. Iar asta nu anunță nimic bun şi nu are legătură cu munca.
Accesul la resurse devine ceva ce ţine aproape de Evul Mediu: o mână de boieri, o clasă mică de slujbași la curtea domnească şi o mare de iobagi.
Asta nu e doar sărăcie – e ceva mult mai profund, care ascunde o imensă violență socială. Și, cel mai grav, fuga în masă a oamenilor şi, mai ales, a tinerilor.
Pleacă masiv aproape tot ce mișcă, îmi șoptește Viaceslav Ioniţă. Dacă acum 10 ani, doar 24% dintre tineri de vârsta universitară erau peste hotarele țării, în prezent, ponderea lor deja a ajuns la 40%.
Dar despre astea nu se prea discută – aici e cu identitatea strămoșească. Şi trendul e în creștere.
Asta ar trebui să devină o temă majoră. Altfel, societatea va exploda cumva. Resursele ar trebui distribuite puțin altfel. Ceva mai echitabil.
Prinți și cerșetori
Spuneam că tragedia cea mai mare a Basarabiei vine dinspre inegalitatea feroce, care e mai dură decât sărăcia.
Am fost duminica trecută la o biserică ortodoxă din centrul Chișinăului. Nu vă voi spune care. Dar e una centrală, cu preoți buni (adică bine cotați), cu enoriași „de elită” (după mașinile lor se vedea că sunt „potenți financiar”).
Am venit special aici pentru că acum un an am trecut întâmplător şi m-a șocat numărul cerșetorilor: enorm.
Eu am mai văzut așa ceva doar în filme. Totuși, am umblat tare mult, şi în locuri deloc finuțe.
Aici m-a şocat combinația dintre masa de cerșetori grămadă într-o zi obișnuită de duminică – practic, biserica era înconjurată de câteva rânduri de cerșetori care duceau pe străzile lăturalnice. Vorbim de mult peste 100 de oameni.
Dar asta nu e tot: acolo era o imagine de Bruegel – oameni cu chipuri de care nu cred că ai mai văzut. Oameni care nu sunt şi, brusc, ies de undeva.
Te rupe emoțional, pentru că nu sunt doar oameni cu probleme şi dizabilități fizice – fără o mână sau picior -, ci oameni vizibil degradați fizic din cauza drogurilor, alcoolului şi a lipsei de adăpost. Iar cum degradează acestea e ceva de speriat, mai ales pentru cineva care a trăit în condiții de viață decentă.
Sunt genul de oameni pe care nu poți să-i privești la chip, în față, în ochi – brutalizați de suferință şi singurătate.
Nici nu am îndrăznit să scot telefonul să fotografiez – așa ceva nu se poate reda nici măcar în fotografie. Şi nici nu ai voie. E prea violent emoțională imaginea, situația, tragedia.
Am stat lângă ei o oră. Trăgând cu coada ochiului la cei care intră şi ies din biserică. Preponderent „elita” intră. Cerșetorii nu intră, așteaptă afară pomana.
Nicio mașină care s-a oprit acolo să-şi aducă enoriașii „de lux” nu era sub 30.000 de euro. Iar în curtea bisericii, precum un simbol al succesului şi binecuvântării divine, stătea un BMW X5. Acest contrast şi mai violent făcea situația de-a dreptul insuportabilă.
Cum e să fii preot la o astfel de biserică şi să vii cu un bolid scump? Dacă nici aparențele abc-ului creștin nu le mai putem respecta, despre ce mai vorbim? Și nici nu vreau să mă gândesc ce e spre zona politică…
Aici nu mai vorbim de imoralitate, ci de ceva profund viciat social – opulența bogăției în fața unor oameni atât de sărmani şi singuri: obscenitatea ca regulă de viață.
Şi asta a devenit aproape regulă, adică normalitate. Tocmai pentru că devine normă şi regulă de viață, te sperie şi mai tare.
Şi noi ne obișnuim cu această stare de fapt privindu-l ca un dat natural. Ba chiar moralizăm: unii au fiindcă merită şi au calități, alții nu au pentru că nu merită şi sunt viciați.
Şi toți – şi cei de sus, şi cei de jos – încep să creadă în asta.
Nu, așa ceva nu e normal, ci e ceva profund degradat social, total antiuman, care ascunde poate cea mai mare formă de violență din ultimii 80 de ani. Din câte cunosc eu. Şi asta nu se poate termina bine.
Nu e o critică la adresa Bisericii Ortodoxe, departe de mine gândul, pentru că ştiu mulți preoţi decenţi. E despre starea societăţii noastre.
Memoria celor neîngropați – cum comemorăm jertfele
Aseară, stăteam cu ceva prieteni „sectanți” şi povesteam. Ei erau din „secta” nesupușilor – care în epoca sovietică nu au acceptat să devină legali, au trăit clandestin şi au umplut pușcăriile până spre finalul anilor ‘80: Erau preferații mei pentru stilul lor dârz de a fi nesupuși şi felul în care făceau paradă de lipsa de frică de pușcării.
La ei mai era ceva la care eu țineam mult: făceau rost de literatură interzisă. Am povestit puțin despre ei în Sectanții.
Unul dintre ei îmi spune că în Piața Marii Adunări Naționale, cam pe unde era Lenin, acum e pus un vagon de vite cu care erau duși deținuții în Siberia, pentru a comemora victimele represiunilor staliniste.
Expoziția „Basarabenii în Gulag” din Piaţa Marii Adunări Naţionale – Chișinău
6 iulie în Republica Moldova este Ziua Comemorării Victimelor Stalinismului: pusă în calendar spre comemorarea victimelor cu referință la 5 spre 6 iulie 1949 – când a avut loc un mare val de deportări.
În 2013, a mai fost dezvelit un monument în fața gării: Trenul durerii, realizat de sculptorul Iurie Platon. Este unul dintre foarte puținele monumente decente, reușite chiar, de după ‘90 – în general, la acest capitol e catastrofă ce se întâmplă.
Bun – avem aceste două referințe importante: o zi comemorativă şi un monument care să ne amintească.
Din păcate, problema gestionării memoriei este ceva mai complicată. Chiar foarte complicată. Și noi nu reușim nicicum să o gestionăm, mai ales din cauze politice.
Societățile estice, un mediu în care coexistă victime, călăi și martori ai crimei
Alexander Etkind a scris o carte care mie-mi place – „Durerea strâmbă: Memoria celor neîngropați”. Abordează o temă dureroasă a Estului, problema nerezolvată a victimelor represiunilor politice.
Această carte se concentrează pe o cultură a durerii și a amintirii strâns legată de cultura religioasă tradițională. Din această carte aflăm despre mecanismele culturale ale memoriei și durerii. Munca de doliu reproduce trecutul în imaginație, texte și ritualuri; ea readuce morții la viață în mintea celor vii. Potrivit autorului cărții, memoria culturală a societății estice este un mediu complex în care coexistă victime, călăi și martori ai crimei. Printre ei trăiesc și creaturi foarte ciudate – vampiri, zombi, fantome.
Autorul spune ce este cel mai important în cartea sa: „Principalul lucru în cartea mea nu sunt diferite construcții teoretice, ci analize speciale ale diferitelor forme, acte și produse ale culturii, în care se întruchipează durerea pentru victimele sovietice.”
Etkind polemizează oarecum cu Pierre Nora pe tema formelor de existență a memoriei. Potrivit lui Nora, memoria culturală se structurează ca locuri organizate spațial, dinamica temporală fiind preocupată de transformarea unuia sau altuia dintre „locurile de memorie”.
Etkind însă propune termenul de „evenimente de memorie” și le definește ca fiind „acte de referință la trecut care își schimbă semnificațiile culturale stabilite”.
Vorbind despre formele de memorie culturală, Etkind dezvoltă ideea lui Jan Assmann despre opțiunea de memorie „caldă” și „rece”, transformând-o în conceptul de forme „dure” (monumente, memoriale etc.) și „moi” (idei, imagini, narațiuni istorice etc.) ale memoriei culturale. Ele trebuie să coexiste pentru a construi o memorie cumva conciliantă.
Memoria fantomelor
În legătură cu experiența rusă şi estică, autorul spune că există o a treia formă de memorie – „memoria fantomelor” -, care cuprinde spirite, fantome, vampiri și alte ființe mistice ce poartă memoria morților îngropați incorect.
Simulacre precum spiritele și fantomele populează textele de ficțiune de la sfârșitul perioadei sovietice și postsovietice pe care Etkind le analizează. Potrivit autorului, munca incorectă de doliu menține vii aceste imagini în cultura estică contemporană ca și cum ar aduce obsesiv la viață fantomele terorii sovietice.
Mai simplu: morții neîngropați ai terorii ne bântuie viața. Noi trebuie să găsim o formulă să comemorăm, să ne îngropăm şi să plângem morții astfel încât să existe o dreptate, o împăcare, o înțelegere şi un consens.
Din păcate, lucrurile sunt mai complicate. Asta deja spun eu. Nimeni nu vrea să îngroape morții pentru că victimele trecutului devin în mâinile politicienilor şi ale noilor regimuri post ‘90 o armă politică teribilă. Istoria şi memoria se instrumentalizează. Devin deseori bâtă politică şi instrument de control.
În Moldova, văd cum acest eveniment comemorativ este folosit strict ca ritual politic de legitimare şi este lipsit de politici ale memoriei adecvate. Mai nou, este foarte frumos transformat în mașinărie de PR şi design instituțional.
De ce ești trecut la index
Sunt două lucruri care mă deranjează cel mai mult.
Primul: externalizarea vinei şi internalizarea victimei. Călăii, vinovații sunt mereu externi – victima suntem doar noi.
Realitatea este însă ceva mai complexă: şi călăul, şi victima sunt din interiorul societății. Uneori din aceeași familie. Asta fără a exclude factorul extern. Pentru că dacă înțelegem asta, trebuie să găsim o formă de a ne asuma responsabilități, de a ne asuma vina, de a simţi nevoia de căință, dreptate sau conciliere între victime şi călăi. Fiecare cu gradele sale de vinovăție sau suferință. A fugi de responsabilitate şi a te da victimă mereu e total contraproductiv.
Al doilea lucru iritant: folosirea victimelor ca legitimare a abuzurilor actuale şi a negării oricărei forme de critică a regimului post ‘90.
Adică, ori de câte ori aduci critici dure abuzurilor sociale şi economice regimului liberal-capitalist, care a aruncat jumătate de populație afară din ţară şi a adus o sărăcie copleșitoare grosului populației, eşti trecut la index de o manieră violentă: da’ ce, vrei înapoi în Gulag?
Orice critică a actualității presupune, conform noii orânduiri, o revenire la trecut. O, nu, critica actualității face exact opusul, nu acceptă forme ale abuzului noilor regimuri politice, economice şi sociale. Represiunile s-au întâmplat şi pentru că nu au existat voci suficiente care să critice, să se revolte, să se opună.
Critica actualității, protestele etc. sunt exact opusul autoritarismelor şi abuzurilor de orice fel: sunt forme care pun bariere în calea abuzurilor şi autoritarismelor.
Târgul de vechituri și victimele noului regim
Târg de vechituri din faţa monumentului „Trenul durerii” – „Gumka Lokomotiv” – Chișinău
Ironia sorţii face că în jurul monumentului victimelor din faţa gării azi să fie cel mai mare târg de vechituri al victimelor noului regim: cei care nu au din ce trăi – şi ei sunt oamenii noştri, oricât am încerca să-i alungăm peste calea ferată că strică imaginea noii lumi victorioase. Ce facem? Închidem ochii?
În rest, cei neîngropați deocamdată ne bântuie – pentru că nicio guvernare post ‘90 nu a decis cum să-i îngroape, ba din contră. E bine să nu uităm victimele represiunilor – o, da. Avem obligația de a nu uita.
Şi e la fel de bine să nu închidem ochii la victimele actualelor regimuri: să nu uităm vechile abuzuri şi dureri şi să nu închidem ochii la cele de rit nou.
Foto ilustrativ: Shutterstock
