Narcisa Lecușanu (47 de ani) este una dintre cele mai importante jucătoare de handbal din România: vicecampioană mondială cu naționala, campioană cu Oltchim Rm. Vâlcea, câștigătoarea Cupei Cupelor cu Ikast Handbold, dar și vicecampioana Germaniei, cu Borussia Dortmund.
Invitată la emisiunea „Prietenii lui Ovidiu”, de pe GSP.RO, aceasta povestește cum a crescut într-o familie cu părinți surdo-muți și cum era să fie călcată de tren în fața blocului din Bacău.
La un pas de tragedie în fața blocului din Bacău
„Nu m-a călcat efectiv trenul, dar a trecut peste mine! Aveam în jur de 3 ani și jumătate. Noi locuiam la Bacău, lângă fabrica de hârtie Letea, care avea șine speciale pentru a ieși marfarele. Și ele ieșeau numai noaptea! Noi stăteam la bloc, foarte aproape de șine”, își începe povestea Narcisa.
„Eram între linii și mă jucam. Fratele meu Edi era cu zece ani mai mare, iar el trebuia să aibă grijă de ăla mai mic. Dar m-a lăsat acolo. El juca fotbal într-un părculeț. Și dintr-odată a apărut trenul… Slavă Domnului că am ieșit de acolo teafără! Marele avantaj e că m-a observat mecanicul și a ridicat lamela, grila din față. Am avut doar o tăietură…”, a continuat fosta mare handbalistă.
Handbalul mi-a lăsat în urmă foarte multe chestii bune. Și sunt astăzi unde sunt datorită handbalului. Nu doar din perspectiva rezultatelor, ci din perspectiva omului. Handbalul e o lecție bună de viață! Abilitățile nu pot decât să te ajute.
Narcisa Lecușanu, fostă jucătoare de handbal:
Copilărie într-o familie cu părinți surdo-muți
În cadrul emisiunii, Narcisa a dezvăluit că a crescut într-o familie cu părinți surdo-muți.
„Nu s-au născut așa. A apărut mai târziu problema. Mama a făcut o meningită și așa a fost dobândită boala. Tata, din câte își amintea, în timpul războiului, de la o bombă… Tata până la 4 ani a auzit”, a spus Lecușanu.
Narica a detaliat situația părinților ei: „Eu așa am deschis ochii pe acest pământ, cu mama și tata fiind cu acest handicap. Dumnezeu să-i odihnească! Dragostea a biruit orice problemă”.
Apoi a mai spus: „Am comunicat cu ei doar prin semne, nu auzeau deloc amândoi. Mama citea foarte mult pe buze, pentru noi a fost ceva normal să creștem așa. Mai târziu, când au apărut telefoanele astea moderne, ne vedeam pe FaceTime”.
