Odesa mea – cărți și sânge

Ultimele atacuri asupra orașului Odesa, care au distrus și câteva instituții culturale, mi-au readus instant în minte momentele din perioada sovietică, atunci când plecam pe furiș în acest oraș după cărți românești, scrie, pentru Libertatea, jurnalista Alina Radu, directoarea Ziarului de Gardă, publicație de investigații de la Chișinău. 

Generația mea e datoare Odesei, cumva. Odesa ne-a dat cărți în limba română, atunci când regimul sovietic ne interzicea să le avem la Chișinău.

Până în anii ’90, la Chișinău nu se vindeau oficial cărți în limba română, în grafie latină. Erau interzise. Cel mult ce puteai găsi vreo carte românească de bucate la secțiile de limbi internaționale din librării. În rest, doar cărți în limba rusă sau în „moldovenească” cu grafie rusă și ceva cărți în limbile țărilor prietene Moscovei.

Eram studentă la facultatea de jurnalism din Chișinău, avem vreo 20 de ani. Știam de la colegii mai mari că era posibil să găsești cărți în limba română în librăriile din Moscova, Kiev, Tașkent, Tbilisi, alte orașe din fostele colonii sovietice, dar drumul până acolo necesita o avere. Cărțile românești erau permise acolo, pentru că nu prezentau vreun pericol de activizare a spiritului etnic. La Chișinău, însă, și așa erau reprimate cu greu focarele. 

Singura posibilitate să găsești cărți în limba română erau librăriile din Odesa, la distanță de vreo 3 ore cu trenul. Deși nu puteam lipsi de la facultate cu un asemenea scop, o soluție exista, totuși. 

Donam sânge. Primeam în schimb un certificat care ne oferea libertatea de a lipsi două zile de la lecții, cu scop de refacere. De dimineață eram primele la Stația de Transfuzie, donam sânge, primeam certificatul, 3 ruble și o ciocolată. Așa o luam pe calea refacerii. A refacerii identitare. 

Peste câteva minute eram în primul tren spre Odesa. Ajunși acolo, o luam direct spre librăria de pe strada Deribasovskaya (strada denumită în cinstea lui Hose de Ribas, fondatorul portului Odesa).

Strada Deribasovskaya din Odesa, în iunie 2021. JackKPhoto / Shutterstock

E un sentiment absolut special să ai în față rafturi de cărți în limba română, să le răsfoiești și nimeni să nu ți le ia din mâini. Știam că e un privilegiu de care nu se pot bucura toți. Poate ne vor înțelege greu cei care nu au trăit niciodată acest sentiment – interdicția totală de a avea cărți în limba ta.

Nu prea știam ce să alegem, căci nu studiasem literatura română niciodată, la școală sau la facultate. Mi-amintesc cum într-o zi, la școală, în satul meu, ne-a zis învățătoarea că vom pleca la Chișinău, în excursie, să vedem busturile lui Mihai Eminescu și Ion Creangă. M-am revoltat, am insistat să mergem la Ipotești, să vizităm baștina poetului, să nu pierdem timpul cu niște busturi. Doamna Vera, diriginta, pălise. 

Nu putem merge la Ipotești.
Dar la Humulești?
Nici la Humulești.
Bine, dacă nu putem merge acum, promiteți că mergem la anul la Ipotești?
Nici la anul nu vom putea merge la Ipotești, ne-a zis. Avea ochii triști, de parcă Ipoteștiul ar fi fost ras de pe fața pământului de vreo calamitate. 

În manualele școlare de literatură moldovenească scria, negru pe alb, în grafie chirilică, că Eminescu e poet moldovean, născut la Ipotești, iar Creangă e scriitor moldovean, născut la Humulești. Dar nu scria țara! Nu scria România! Doar denumirea satului și atât. Iar eu, fiind născută la Vărzărești, credeam că un sat cu numele Ipotești o fi peste deal, iar Humuleștiul o fi peste pădurea din capătul satului. Așa și nu ne-a spus nimeni, oficial, niciodată că Eminescu e născut peste Prut. Numele altor scriitori români, titlurile lor, le auzisem în șoaptă, sporadic, pe secret de la români basarabeni ca mine. Cu acest bagaj de cunoaștere a literaturii române, ajungeam la Odesa, în librării.

Ne lăcomeam la cărți mari. Un fel de principiu, să fie cartea groasă, iar literele latine de pe copertă să fie mășcate. Voiam o carte mai mare decât cea mai mare carte sovietică din biblioteca Universității, care se numea Bolșaia Sovietskaia Ențiclopedia (Marea enciclopedie sovietică). Și această carte exista la Odesa: George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent. Costa mult și cântărea greu, dar mai luam și câteva dicționare explicative și de sinonime, ca să știm și noi româna, să vorbim și să scriem ca niște jurnaliste române. 

Ne încărcam gențile, apoi hoinăream pe străzi, căutam locurile pe unde trecuse Eminescu la Odesa (acest oraș e plin de vestigii românești, iar printre primii arhitecți ai orașului a fost Portarul Manuil, basarabean), coboram și urcam treptele Potemkin, respiram briza mării, mâncam ciocolata primită pentru donația de sânge și ne simțeam ca niște evadați din închisoare care s-au pricopsit cu o comoară: cărți în limba română.

Mai târziu, acele achiziții ocupau locuri speciale pe rafturile de cărți ale familiilor noastre. În timp ce unii copii mergeau la școală cu ce-aveau mai de preț părinții lor – cu Mercedesuri sau BMW-uri, copiii noștri cărau uneori în clasă comorile dobândite cu sângele studențesc al mamelor lor și povesteau: „Asta e Istoria Literaturii Române, e mai mare chiar decât enciclopedia sovietică. E adusă de la Odesa”. 

Străzile din Odesa, pe 23 iulie 2023. Foto: Hepta