PIETRELE (60)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

—           Azi mai devreme? îl întrebă pe Stein, după ce-i salută pe toți. Ploaia asta, dragă domnule, pe mine pur și simplu mă… Vorbind, Raica își trăgea un scaun la masa lor. Îmi permiteți, domnilor? întrebă în timp ce se așeza.

—           Nu vă permitem, domnule Raica, se auzi în mod cu totul neașteptat vocea lui Lazăr.

—           Cum? făcu Raica.

—           Cred că am vorbit destul de limpede.

—           Ce-i, dragule, se supără Jager. Ai început să co­manzi și la masa aceasta?

—           Dar la ce masă mai comandă, deschise în sfârșit și Amarilli gura.

—           Domnul Raica a întrebat dacă-i permitem să ia loc la masa noastră. Eu n-am făcut decât să-i răspund. Din păcate însă văd că nu înțelege. Nu pricepeți, domnule Raica? Nu sunteți dorit la masa asta!

—           Dar ce s-a întâmplat, domnule Lazăr?, se interesă Stein.

—           Prietenul și asociatul dumneavoastră a binevoit să se insinueze astăzi în biroul meu și să plece de acolo cu un act ilegal.

—           Domnule Lazăr, începu Raica și vocea sa tremura de indignare, nu vă permit…

—           Nu știu ce nu-mi permiți dumneata, dar până una alta să știi că dacă te mai prind în biroul meu, pun câinele pe dumneata. Și să știi că nu glumesc!

—           Domnilor, îi luă Raica de martori pe ceilalți, domni­lor, eu n-am făcut decât un lucru perfect legal. Am fost azi-dimineață în biroul domnilor Lazăr și Rusan, nu l-am găsit decât pe domnul Rusan, l-am așteptat vreo oră și pe domnul Lazar, și văzând că acesta nu vine, am apelat la bună­voința asociatului.

—           Auziți? A apelat la bunăvoința asociatului…, îl îngână Lazăr.

—           Și ce ne interesează pe noi toate lucrurile astea?, în­trebă Luca.

—           Nu sunteți obligat să ascultați, veni replica lui Lazăr.

—           Nici dumneavoastră nu sunteți obligat să mă bateți la cap cu asemenea fleacuri la masa mea. N-am dreptate, domnilor?

—           Nu. Masa asta am ocupat-o eu pe la orele patru. Sunteți la masa mea. Așa că vă rog să nu vă mai lăudați ca aveți dreptul să decideți cine are și cine n-are dreptul să se așeze cu noi! Vocea lui Mărginean era dură, cu totul diferită celei pe care o folosea de obicei în afara cazărmii.

—           Așa că vă întreb, domnilor, continua să se frământe Raica, ce este ilegal într-un act și un demers făcut oficial în biroul unei societăți? Domnule avocat, dumneavoastră sunteți cel mai în măsură să decideți… Ce este ilegal în asta, domnule doctor? Și pe urmă nu permit să…

—           N-ai decât, dar eu îți repet că dacă vei mai face vreodată o plimbare prin depozitul meu, vei rămâne fără un crac de la pantaloni! Am martori că te-am prevenit!

—           Nu permit…

—           Îmi pare rău, domnilor, azi nu prea mai am timp… Lazăr se sculă, o privi pe Amarilli, pe umărul căreia odihnea acum brațul lui Luca. Să mergem! Amarilli se sculă supusă, până și Lazăr ramase uimit că nu întimpina nici o rezistență. El își pregătise o poveste întreagă cu ajutorul căreia spe­rase s-o urnească pe Amarilli din loc.

Până să plece ei, apăru din nou Fitacek.

—           Lumea s-a schimbat, mormăi el, și ceilalți trebuiră să depună eforturi ca să înțeleagă câte ceva din cele ce spunea. Pe vremuri nu mai știau cum să mă mai cheme când îi durea ceva. Acum nici nu vor să mă primească. Treaba lor! Dar eu nu mă mai mișc de aici!

Lazăr se opri la doi pași mai încolo, o prinse de mână pe Amarilli ca să se oprească și ea și ascultă.

—           Unde v-a dus Duma?

—           La Rusan. Dar ăsta n-a vrut să mă lase să-l consult. Nevastă-sa zice că-i umflat tot la picioare, de parcă l-ar fi bătut cineva.

—           În anotimpul ăsta și cu vremea asta nu-i de mirare, spuse Stein.

—           Ce nu-i de mirare? Să-l bată cineva? întrebă Jager.

—           Ah! Vorbeam de durerea de oase… Și mie mi s-au umflat din nou de câteva zile…

—           Oamenii ăștia nu mai au nici un respect, mormăia în continuare medicul.

—           Domnilor, găsi momentul să se entuziasmeze Stein, iar a trecut un american Oceanul în zbor. Ce vă spune acest lucru?

Luca ridică ochii și întâlni privirea lui Lazăr, care stătea la câțiva metri mai încolo. Se uitară lung unul în ochii celuilalt, de parcă orgoliul vieții fiecăruia dintre ei ar fi fost să nu lase primul privirea în jos. Doar că ceea ce citi Luca în ochii lui Lazăr nu se potrivi cu ceea ce citi Lazăr în ochii lui Luca. Luca era convins că Lazăr a înțeles că trebuie să cedeze, că dacă vrea să-și păstreze liniștea și… amanta, va trebui să vândă instalația de fabricat parchet, în vreme ce Lazăr nu voia să vadă în privirea celuilalt decât ură, așa că își spunea că Luca acesta va trebui să fie bătut ca să țină minte toată viața. „N-am voie să uit să le spun celor doi vlăjgani să-i stâlcească puțin și mutra, să-i scoată măcar vreo doi dinți, din față, dacă ar fi posibil.” În privința instalației de fabricat parchet, Lazăr dorea să tergi­verseze cât mai mult. Pe urmă tot va sta Luca o vreme în spital. Și, în afară de asta, serviciul pe care i-l vor face cei doi vlăjgani îi va fi necesar lui Lazăr din mai multe puncte de vedere…

Ar fi fost într-adevăr interesant de știut care dintre cei doi domni atât de orgolioși ar fi cedat primul și și-ar fi îndepărtat privirea frântă de privirea ochilor celuilalt, dar această mică dispută trebui să ia sfârșit din cauza unui in­cident care se petrecu în imediata lor apropiere.

Doi bătrânei, care obișnuiau să joace în fiecare după-amiază câteva partide de șah și care-și aveau masa alături de cea la care se așezase în ziua aceea maiorul Mărginean, fură opriți din joc de corpul lui Amarilli care căzuse peste tabla cu piesele lor.

În cele două-trei secunde imediat următoare, atunci când atenția generală abia se îndrepta spre incidentul care toc­mai se produsese, unii sculându-se de pe scaune cu miș­cări repezite, alții încă neînțelegând ce se întâmplase, mulți deocamdată doar sesizând că S-A ÎNTÂMPLAT ceva, afară se întunecase brusc, câteva ropote scurte de ploaie reușiră să acopere până și rumoarea din cafenea; apoi se făcu liniște pe stradă și atunci când au așezat-o pe Amarilli pe un scaun și se înghesuiau în jurul lui Fitacek, care o freca pe tâmple fără prea mult entuziasm, Lazăr privi prin geamurile mari în stradă și văzu că nici nu mai plouă, dar nici nu se înseninează, afară era noapte neagră. Își scoase ceasul mare și puțin demodat: era trecut de ora zece!

Nu-i veni să creadă: înainte de a leșina Amarilli, nu păruse să fie mai mult                                 de șase și jumătate, șapte. Privi încă o dată în stradă: un echipaj elegant, dar arhaic, oprise în fața cafenelei. Un personaj îmbrăcat în niște haine impe­cabile de mare ținută privea prin vitrină în local. Ca să vadă mai bine își făcuse mâinile căuș în fața ochilor. Dar în mod ciudat, în aceeași imagine lui Lazăr îi apărea și interiorul localului reflectat de sticla devenită oglindă din cauza luminii dinăuntru și a întunericului în care rămăsese personajul. Lazăr o putu astfel vedea reflectată în vitrina pe Amarilli trezindu-se din leșin și uitându-se țintă la străi­nul din stradă.

Lazăr se întoarse spre sală și descoperi numaidecât ca n-o poate observa pe Amarilli din locul în care se află, deoarece femeia era înconjurată din toate părțile de către domnii care încercau să-i dea primul-ajutor. Privi din nou vitrina, și tabloul pe care-l zărise și mai înainte răsfrânt în ea îi apăru din nou. Străinul continua să privească în local cu chipul lipit de geam, în vreme ce Amarilli, e ade­vărat că înconjurată de oameni, dar având un larg culoar gol în față, se uita țintă la necunoscut. Tot reflectat în vi­trină, Lazăr îl descoperi și pe maiorul Mărginean stând la o parte, cu ochii ațintiți pe figura străinului. Maiorul avea întipărită pe față o expresie care trecea de la neîncredere și uimire la groază. „Dar ăsta e Filipache! îl auzi Lazăr murmurând. Doamne! Ăsta e Filipache Și e desculț!”

The post PIETRELE (60) appeared first on Cotidianul RO.