Politicienii cu cagule: lovitura aspră a unuia dintre cel mai bine vânduți pictori din România 

Cea mai recentă expoziție a pictorului Roman Tolici, Realpolitik, e un protest realist la realitatea suprarealistă a României. Poate fi văzută până pe 24 septembrie. 

Mobius Gallery  a deschis pe 31 august expoziția  Realpolitik a artistului Roman Tolici, unul dintre cei mai apreciați și bine cotați pictori contemporani din România. Realpolitik chestionează esența sistemelor politice cheie, dar și a principalelor figuri politice influente din ultimele secole, inclusiv din țara noastră. Expoziția poate fi văzută în spațiul Combinatului Fondului Plastic (strada Băiculești, 29) până pe data de 24 septembrie.

Mulți dintre noi, basarabeni de origine, ne regăsim în destinul românesc al lui Tolici

Roman Tolici este unul dintre cei mai importanți pictori ai generației lui. El face parte din prima generație de basarabeni „debarcată” în toamna anului ’90, ca și mine, la studii în România. 

Pictorul Roman Tolici

Traseul lui Roman Tolici este traseul multor tineri din Republica Moldova care au prins ruptura din ’89: căderea comunismului și destrămarea URSS-ului.

Roman Tolici s-a născut în 1974, în satul Ghetlova, raionul Orhei, aflat la 75 km de Chișinău. Studiile artistice le începe la Școala de Arte Igor Vieru, din Chișinău, iar în anul 1990 s-a stabilit în București, ca bursier la Liceul de Artă Nicolae Tonitza, după care va absolvi Grafica la Universitatea Națională de Arte din București. În acest moment este unul dintre cei mai prolifici și bine cotați pictori români ai generației sale, explorând nu doar pictura, ci și grafica, colaj, video, animație și alte domenii ale artei vizuale.

Despre Realismul capitalist

Tolici, ca stil, s-a făcut cunoscut cu acel Realism care vine peste tine cu o forță teribilă – un realism care uneori iese din ramă. Să te pocnească. Realismul lui nu se jenează de a avea prezent și elemente de Suprarealism, dar reprezentat tot de o manieră realistă.

Se simte școala realismului din fosta Uniune Sovietică, Acolo a început. Academismul acela uneori exasperant de real. L-au educat să picteze natura statică, acel măr, până când mărul lui Tolici a devenit mult mai apetisant decât „mărul polonez” de la Mega Image. 

Cum gândește politic: aș zice că e un liberal cu tentă conservatoare. 

Dar el nu e suficient de liberal, suficient de conservator sau scăpătat spre socialiști – e mult mai mult de atât: el e artistul care face o frescă reflexivă a actualității cu toate contradicțiile ei, cu toate tragediile ei.

Ce este acest „realism capitalist”? Nu e singurul, din fericire care face asta. Tolici aduce aici însă un element esențial în discurs?

„Accidentul din Piața Amzei”

De exemplu, în Pursuit of Happiness el pictează aproape „monumental” această căutare a fericirii, o situație paradoxală și tragică: a „ideologiei hegemonice” care mimează o fericire plină de forme, dar total lipsită de conținut. Fericirea spectacolului „formelor fără fond”, care creează un sentiment profund de alienare și neliniște. Este exact această neliniște pe care trebuie să o aducă un artist. 

Dar asta nu e tot – el are și un soi de „suprarealism” al unor fantasme greu de înghițit prin ochi și suflet. Lovește aspru. El ne ajută să regândim realitatea noastră.

Sau e destul să ne uităm la deja celebra lucrare Accidentul din Piața Amzei care ne aruncă și ne face să ne simțim în centrul unui eveniment tragic: actualitatea noastră. România, viața noastră aici și acum – ca o inimă sângerândă în centrul Capitalei cu noi mulți spectatori în jurul ei.

Accidentul din Piața Amzei

Zgârie retina

Cum face asta artistul? Tolici gândește pictând ce vede. Nu oferă o frescă moartă – ci una reflexivă. Chiar și în cele mai statice imagini. Adică o frescă „reală” a unei situații pe care nu o putem accepta ca atare – ea există pentru a o regândi, reflecta și analiza. 

El este, cred eu, unul dintre cei mai buni pictori ai „realismului capitalist”: scoate în evidență alienarea, singurătatea, goliciunea, fragilitatea într-o lume tragică ce mimează fericire. Acest „realism” care ne doare. Un „realism” care zgârie retina – așa cum trebuie să o facă un mare artist. El îți atacă retina – ca retina să-ți atace creierul: ca să gândim puțin. Împreună, alături de el.

El ne ajută să vedem „monstruos” și să gândim alături de el. Asta ne oferă Roman Tolici – unul dintre marii artiști vizuali ai artei contemporane românești

Tolici și Realpolitik

Acum Tolici vine și ne zdruncină politic. Roman Tolici nu este la prima încercare de tatonare a temelor politice. Politicul se regăsește în mai toate seriile lui: de la  Park și Barber Shop, până la seria Blood sau recenta Pursuit of Happiness.  Însă acolo politica era ascunsă în spatele formei și cotidianului oferind mai multe posibilități de lectură.

În Realpolitik avem un cu totul alt Roman Tolici. Aici Tolici vine aproape cu un manifest politic – unul foarte tranșant, asumat, vizibil – declarativ. El o spune asumat: „În Realpolitik am încercat să elimin orice fel de parti-pris… Nimeni nu e cu adevărat curat, toți purtăm povara istorică a violenței, a cruzimii și nedreptății, indiferent dacă participăm la lumea politică pasiv sau activ”, după cum declara Tolici pentru Scena 9.  

Steagurile

Când intri în curtea Combinatului Fondului Plastic un șir imens de steaguri acoperă curtea: sunt așezate de-a lungul curții pe orizontală. Le auzi și le vezi cum flutură: nu se vede cerul acoperit de cele 240 de steaguri. Este seria Negative Flags (Steaguri în negativ) – steagurile sunt refăcute în negativ. 

Negative Flags | Foto: Mobius Gallery / Facebook

E un sentiment straniu – parcă le recunoști, dar nu sunt acele steaguri. Ce este un steag: este un simbol al puterii și gloriei, încărcat de o semnificație „sacră”: ritualul steagului e mereu unul sobru, serios, solemn – plin de rigori. Aici le ai în negativ.

Atenție: această serie are și o instalație video formată din 240 de steaguri oficiale ale diferitelor entități proeminente din politica actuală, realizate în negativ. 

Politicienii cu cagulă

În interior te așteaptă însă ceva radical diferit: o serie de peste 300 de desene care sunt intervenția artistului pe fragmente de imagini din presă, din viața personajelor politice globale.

Lucrare din seria Realpolitik

Ce sare în ochi – toți, toate personajele politice au mască, cagulă. Însă chiar dacă noi nu le vedem fața, noi toți știm cine sunt, pe cine reprezintă. Masca nu numai că nu ascunde fața politicienilor: masca demască ceva mai mult decât chipul lor – obscenitatea puterii și natura răului care se ascunde după mască. Masca nu ascunde, ci demască ceva ce ei ascund, dar noi toți înțelegem – dintr-o privire. 

Trimite către terorism? Aș spune că trimite mai degrabă spre măștile cu încărcătură erotică – trimite mai degrabă spre cagulele din filmele porno – de unde și prezența deseori insistentă a falusului. Un soi de putere care ne posedă chiar și în „pasivitatea noastră” – fără scrupule și fără discernământ moral: cu cinism, plăcere și sadism. Așa e natura puterii.

Lucrare din seria Realpolitik

Secera și ciocanul și svastica

Acest șir de imagini pare a fi cel mai dur – chiar dacă privind cu atenție acele multe imagini vedem că nu „tot răul” e identic: sunt multe nuanțe ale puterii și chiar al răului în diversele stadii. Tot aici vom vedea și multă ironie și chiar umor – într-o zonă de obscenitate violentă. Unii „politicieni buni” încă nu au cagulă, ci doar plasă elegantă la pălărioară, care e în proces de a deveni cagulă.

Expoziția mai are un element puternic: animația Vertigo care prezintă două simboluri poate cele mai cunoscute și puternice care au marcat modernitatea politică. 

Secera și ciocanul, pe de o parte, și svastica, pe de altă parte, simboluri care se împletesc într-o relație mecanică precum mașinăria unui ceas, în permanentă mișcare. 

Vertigo | Foto: Mobius Gallery / Facebook

Ambele fiind compuse dintr-un număr imens de simboluri identice, dar schimbate ca sens care se rotesc continuu și pun în mișcare o mașinărie totală. Sentimentul lăsat e că fiecare dintre cei care o privesc e parte a întregului: ca un mic șurub în imensa mașină totalitară.

La ieșire ne așteaptă o surpriză – un Iconostas al dictaturii sau un Iconostas al răului politic. Asta e surpriza – pe fondul gri, între alb și negru brusc avem un mic „iconostas bizantin” cu desene în acuarelă, viu colorate care reprezintă parcă un fel de selfie de cupluri: prieteni pentru eternitate. Patru cupluri de personalități pe care oricine le recunoaște. 

Speranța care rămâne

După ce faci acest tur de forță prin care Roman Tolici te trece – lovește direct, dur, fără a te menaja – unde vezi perversitatea politică în toată măreția ei, pe toate palierele puterii, la nivel global, brusc te întrebi: ce facem mai departe, cum ne vom continua viața? Te întrebi neputincios și puțin strivit.

Nu cred că e treaba artistului să dea un răspuns, chiar dacă după ce ești bulversat rău ai avea nevoie de unul. Sau măcar de puțină speranță.

Ieși în curte auzi cum în ultima zi de vară steagurile fâlfâie acoperind cerul sfârșitului de vară bucureșteană. Viu colorate: parcă le știi și nu le știi. „Negativitatea” lor – refăcută „pe invers” –  lasă un sentiment de disoluție a puterii, a sacralității puterii. Te simți mai aproape de atmosfera de carnaval și divertisment. 

„Întoarsă pe dos” puterea parcă se lichefiază: imaginea răsturnată îi ia din putere – o dizolvă. Și privind mai atent la acel ocean multicolor care acoperă orizontul, observi că cerul totuși se vede. Flamura puterii încă nu a acoperit total cerul. Iar când cerul și orizontul se văd – rămâne și puțină speranță.