În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.
Pe urmă i s-a întâmplat lui Lazăr ceva de- a dreptul incredibil, dar nu mai puțin enervant: adormise. De mai multe zile nu reușise să doarmă deloc, lâncezitul acesta într-o singură încăpere și lenevitul în pat furându-i somnul. În ziua aceea adormise. Se trezi și sări în picioare. Luca nu mai era în odaie. O fi fugit acasă? Încercă ușa: era descuiată, iar cheia cea stricată era la locul ei în broască. Atunci se cățără pe pat ș i privi în curte: vântul îndoia ramurile copacilor, făcând și destul zgomot. În rest niciun om. Se hotărî să stea și să aștepte până ce va vedea primul om: dacă va fi femeie, va lua o decizie, dacă va fi bărbat, va lăsa lucrurile să-și urmeze nestingherite cursul. Trecură câteva minute. (Și dacă va veni o femeie și un bărbat, stând de vorbă sau ținându-se de braț ?.) Nu veni nimeni. Spitalul părea mort. Coborî din punctul său de observație. Se uită la ceas : trebuia să vină prânzul. Trebuia să vină prânzul. Nu se auzea nimic; trebuia să vină prânzul. Cum? Nici de mâncare nu ne mai dau?
Atunci mai privi o dată pe geam, reveni la ușă și ieși pe coridor. Umbla ca un hoț căruia îi era frică să nu fie prins de stăpânul casei în care a năvălit pentru ca să fure sau pentru
ca…
Mai daț i-o încolo de treabă! Încercă să fie stăpân pe el, să pășească la fel ca întotdeauna, în fond a plătit destul pentru a avea dreptul ăsta… și dreptul ăsta, la fel cum a plătit destul pentru toate drepturile posibile și imposibile pe care i le-ar fi put ut oferi această institu ție. Călcă apăsat și începu să se înfurie. Pe urmă, se opri și ascultă. Nu se auzea niciun sunet. De parcă ar fi murit cu toții… De parcă… Încercă o ușă. Era încuiată, dar cheia la îndemână în ușă. A două ușă la fel. Se întoarse și căută ușa îndărătul căreia trebuia să vegeteze la ora aceea imbecilul de cumnatu-său, ajuns la balamuc numai pentru că a venit și el. Ușa respectivă era încuiată, dar cheia nu se afla în broască. Bătu, dar nu primi nici un răspuns. O vreme, auzi parcă un hârșâit, apoi nimic.
— Idiotule! strigă Lazăr. Ești la fel de idiot ca toți ceilalți. Deși, asta e o laudă pentru
tine.
Nici un răspuns. Lazăr mai lovi de câteva ori în ușă — mai mult pentru a-și face curaj
— , apoi porni mai departe. La intrarea în pavilion trebui să se oprească. Aici ușa era zăvorită și n-avea cum să iasă. Reveni pe coridor și descuie prima ușă în care găsi cheia în broască, în încăpere nu era nimeni. Cele patru (PATRU!!) paturi erau goale. Încăperea următoare era de asemenea goală. La etajul doi găsi încuiată și ușa coridorului, dar cheia se afla la îndemână.
Descuie și acolo. Își aminti ceva și fugi înapoi la etajul unu, apoi își lipi urechea de ușa cabinetului medicului de gardă. Nu auzi nimic. Se gândi dacă să încerce sau nu clanța. Renunță și reveni la etajul doi. Ușa de la coridor era din nou încuiată. După ce o descuie, se pomeni față în față cu Pandele. Vru să treacă pe lângă el, dar vlăjganul i se puse de-a curmezișul. Atunci ieși în casa scărilor. Nu vorbiră niciunul dintre ei niciun cuvânt. Doar că Pandele rânji la fel de timp și de obraznic ca de obicei. (Dacă nu l-ai cunoaște, ai putea crede că ai în față un tip foarte ironic…) Lazăr își aminti ceva și reveni de pe scări: încuie pe dinafară ușa coridorului de la etajul doi. Îl văzu prin sticla ușii pe Pandele, dar acesta nu interveni în niciun fel. Asta și toate celelalte, faptul că în spatele niciunei uși nu găsi pe nimeni, depășea puterea de înțelegere a lui Lazăr. Reveni în rezerva sa. Pe pat îl aștepta mâncarea.
The post SPITALUL (10) appeared first on Cotidianul RO.
