În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.
Nu putu să mănânce. Era obișnuit să lupte, să acționeze și sa se înfrunte cu dușmani. Aici nu mai era nimeni. Cum de a putut să adoarmă într-un moment ca ăsta? Și cum au putut să dispară cu toții așa? S-o fi schimbat ceva cu războiul? Dar și atunci lucrurile se petrec întotdeauna în inerție și abia apoi se întâmplă ca cineva să ia o hotărâre sau să vină de undeva
hotărâre sau…
Mâncă în silă câteva linguri din mâncarea cenușie, dar nu mai proastă ca de obicei. Nu mai proastă și nu mai bună. Și… și de ce… Asta-i, domnule! De ce l-a așteptat numai pe el mâncarea pe pat și nu și pe Luca? Termină farfuria până la fund, mâncă și pâinea toată, apoi se sculă și reveni la camera de gardă. Își lipi urechea de ușă, apoi apăsă clanța fără să mai bată.
Era încuiat.
Atunci se apucă să deschidă uș ile de la toate saloanele pe lângă care trecu. Primele erau goale, apoi nu putu să deschidă o altă ușă, lovi cu picioarele, dar nu reuși nici așa. În schimb, auzi înăuntru mișcări. Strigă, dar nu primi niciun răspuns. În sfârșit, descuind următorul salon, dădu de Stein. Acesta stătea întins pe pat și dârdâia.
— Ce se întâmplă? îl întrebă Lazăr.
— Mi-e foarte rău, dârdâi celălalt. Am tot sunat, dar n-a venit nimeni.
— N-ați auzit zgomote, voci. vreau să spun.
— Mi-e rău, repetă Stein. Am fost până azi la doctorul Sch., el ne vizitează încă de pe când eram eu copil, dar astăzi, în timp ce bătrânul nu se afla în spital, m-au transferat aici. Am tot sunat, dar n-a venit nimeni. Dacă sunteți atât de bun…
— Nici eu nu găsesc pe nimeni, spuse Lazăr ieșind.
Nici eu nu găsesc pe nimeni, de parcă i-a luat pe toți dracu ’! Apoi o porni în fugă spre etajul doi, acolo unde îl văzuse cu puțin timp în urmă pe Pandele. Ușa de la coridor era
încuiată, dar prin geam se putea observa cheia care era introdusă în broască pe dinăuntru. Lazăr b âțâi puț in de clanță, apoi își scoase papucul și lovi cu el sticla, spărgând-o. Ascultă, dar nu auzi nimic. Băgă mâna prin gaură și descuie, după care vârî cheia în buzunarul halatului.
(A unuia, pentru că purta în continuare mai multe halate unul peste celălalt.) Era încredințat că aici tot va întâlni pe cineva pentru că ușa a fost încuiată pe dinăuntru, dar această certitudine nu-1 bucura peste măsură Știa că deocamdată încă nu se putea pune cu o namilă ca Panelele sau Karci. Chiar și doctorul Comșa era cât un munte. Și pe deasupra mai era și mitocan.
O luă mai încet, mai cu grijă. Ascultă atent în spatele primei uși. Era oficiul, dar înăuntru nu era nimeni. Lazăr intră, trase ușa după el și se uită pe geam . De aici putea vedea o altă parte a curții spitalului. Aleile erau pustii. Apoi văzu doi bolnavi în pijamale fugind în frig și dispărând după o clădire. După aceea. din nou nimic. Mai târziu. tot nimic.
Ieși pe coridor. Doi bolnavi apărură de după colț și se grăbiră spre ieșire. Lazăr îi mai văzuse prin pavilion, dar nu-i cunoștea.
Cei doi nu se opriră în dreptul lui și nici el nu se pricepu să-i facă să spună ceva. Atunci o luă spre saloanele celor grav bolnavi. O ușă grea îi despărțea pe aceștia de restul pavilionului. În fața ei se mai afla o cameră de consultații. Ăsta era bârlogul lui Pandele. La început, infirmierul îl invitase să vină ori de câte ori vrea să bea o cafea. (Un surogat, bineînțeles.) Dar Lazăr nu era unul care să se dea în vânt după așa ceva. Alții mergeau și primeau o ceașcă din acest surogat centra unui preț fix. La nevoie, aici se putea bea și alcool, dar asta numai la orele în care nu se aflau medici în spital.
Lazăr ascultă la ușă, și de data asta auzi voci. Își lipi urechea de gaura cheii, după ce încercase zadarnic să privească pe acolo înăuntru. Recunoscu glasul lui Luca, ciocăni și intră.
— A! Deci, totuși, domnule Lazăr… Nici nu mă îndoiam!
Luca ședea la masă și se servea cu țuică. Alături, încă doi bărbați, unul pe pat și altul în
picioare, țineau câte un păhărel în mână. Luca și cel care ședea pe pat purtau peste pijamale halate albe. Cel de-al treilea avea un halat gros albastru direct peste izmene. Lazăr rămase în ușă. Se străduia din răsputeri să-și „înghețe“ fața pentru a nu se vedea pe ea începutul de uimire pe care-1 exteriorizase pomenindu-se cu acest tablou în față.
— Nu mai avem pahare mici, dar poate că un pahar cu apă o să vă facă bine. Numai că în paharul de apă Luca turnă țuică până sus.
— Eu nu obișnuiesc să beau.
— Bine faceți, domnule Lazăr, în momente din astea e bine să mai fie cineva treaz. Și cum Lazăr tăcea în continuare, Luca îi explică. Uitați ce este: vă propun încă o dată postul de director administrativ al acestei instituții. Noul director executiv sunt eu. Am fost numit acum câteva minute.
— De cine?
— De noul consiliu de administrație.
— Nici n-am știut că acest spital are și un consiliu de administrație.
— Nu? Acum are. Dar aveți dreptate, în condițiile în care trăim acum, cred că ar fi mai nimerit să mă intitulez COMANDANT al acestui spital. Nu-i așa, domnilor?
— Unde-s medicii?
— Stau și se gândesc.
— Și infirmierii?
— Și ei. Dar cei doi infirmieri din pavilionul acesta au posibilități mai mici de decizie.
— Și în cazul acesta, dacă vreau pot să plec acum acasă?
— Nu, asta nu puteți, să faceți, domnule Lazăr.
— De ce?
— Pentru că noi am făcut aici un fel de răscoală… de revoluție… Și, ca în orice situație ca asta, cine nu e cu noi e împotriva noastră. Deci, dumneavoastră aveți de ales între postul de
contabil șef și…
— Și?
— Deocamdată trebuie să-i ținem izolați pe toți cei care nu sunt de partea noastră. Lazăr se așeză și el pe pat.
— Domnule Luca, explicați-mi și mie ce se petrece!
— Eu nu vă pot explica prea multe pentru că am o groază de treburi în noua mea calitate. O să vă explice unul dintre cei doi adjutanți ai mei.
Luca își bău paharul până la fund și ieși împreună cu celălalt individ cu halat alb. Cel rămas în încăpere începu să vorbească hârâit, dar, spre surprinderea lui Lazăr, cu multă logică.
— Domnule Lazăr, noi toți am plătit bani buni ca să ajungem pentru un timp aici.
Fiecare a avut motivele lui. Acum, când contractul pe care l-am făcut cu anumiți medici a fost călcat de ei, ar fi fost o prostie să ne luptăm să plecăm, așa, pur și simplu, pierzând bani și aflându-ne în situația în care am fost înainte de a ajunge aici. Așa că, până se amortizează banii, vom rămâne aici, dar în calitate de conducători.
— Bine, și ce faceți cu medicii? Cu adevăratele autorități?
— Acum noi suntem adevăratele autorități. Eu am un frate care poate să ne dea un înscris legal cum că noi suntem adevăratele autorități.
— Unde lucrează acest frate?
— Sus.
— Unde sus?
— N-are importanță.
— Și când primiți acest înscris?
— În câteva zile. Poate mai repede.
— Bun. Să zicem că-i așa.
— Dumneavoastră o spuneți.
— Domnule Lazăr, nimeni nu vă obligă să treceți de partea noastră, dar dacă nu vreți…
— E o afacere și eu înaintea oricărei afaceri vreau să aflu dacă merită sau nu.
— Aveți dreptate.
— Deci să zicem că-i veți da acestei afaceri o față cât de cât legală. Măcar pentru
câteva zile. Dar ce veți face cu medicii?
— Unii vor să lucreze pentru noi.
— Care?
— Domnul Luca face acum lista. Pentru ei nu se va schimba nimic.
— În afară de faptul că, bănuiesc, vor fi izolați aici.
— Da, dar numai pentru o vreme.
— Și familiile lor ce vor spune?
— Vor fi înștiințate că din ordinul noului comandant al spitalului, instituția va rămâne pentru o perioadă determinată în alarmă. Pentru o soție de medic ăsta nu este un lucru atât de
neobișnuit.
— Și cei care vor refuza, să lucreze pentru dumneavoastră?
— Înseamnă că nu se pot adapta, că-s deci bolnavi.
— Da, dar în spital există și bolnavi adevărați. Cu ăștia ce veți face?
— Toți bolnavii vor fi îngrijiți ca înainte.
Lazăr sorbi din paharul cu țuică. Apoi tăcu mai multă vreme. Celălalt îl privi un timp în liniște, apoi îl întrebă:
— Ei, cum ați hotărât?
— Unde ați spus că sunt medicii acum?
— Stau și gândesc. I-am închis într-o rezervă.
— Aș putea fi lăsat și eu să gândesc câteva minute?
— Poftiți!
Lazăr mai sorbi o dată din pahar, dar acesta, după ce au părăsit amândoi încăperea, părea la fel de plin ca înainte. În timp ce-1 urma pe individul acela în izmene, Lazăr cumpăni dacă n-ar fi mai înțelept să-i dea cu ceva în cap și să fugă. Până nu se organizează nebunii ăștia… Dar adevărul era că nu se putea împăca nici el cu gândul de a pierde niște bani grei și să se zbată pentru a se găsi apoi din nou în situația de dinaintea internării.
— N-aș putea să stau și eu în aceeași celulă cu medicii?
— Deocamdată să nu numim încăperea aceasta celulă, chiar dacă are gratii la geamuri.
Nu noi am pus aceste gratii.
— Mă rog, n-aș putea să stau câteva minute împreună cu medicii?
— Nu. Cred că nu. Deocamdată rămâneți aici. Dacă doriți ceva sunați. Și dacă v-ați hotărât, la fel. Dar sunați de mai multe ori pentru că până ne vom organiza, nu vom putea fi
prea prompți.
Rămas singur și auzind cheia răsucindu-se pe afară în broască, lui Lazăr îi veni să strige că s-a hotărât. Încăperea semăna într-adevăr cu o celulă, iar patul era îngrozitor de murdar. Cel care o fi locuit aici… Da, domnule, unde este și ăsta și toți ceilalți pe care nu i-a mai găsit în rezervele și în saloanele lor, atunci când a colindat prin tot pavilionul? Unde au dispărut cu toții după ce numai cu câteva ore mai înainte, clădirea se dovedise insuficientă pentru numărul mare de internați?
The post Spitalul (11) appeared first on Cotidianul RO.
