Două lucruri n-am reușit în deceniile postcomuniste. Să punem bazele unui stat minimal și să profesionalizăm serviciul public. Neo-feudalismul administrației publice supranumerare, mediocru pregătite și politizate nu e un accident de parcurs, ci rezultatul unui consens social tacit. Și atunci de ce ne-ar mira faptul că progeniturile de bani gata ai parveniților de tranziție vânează cu precădere posturile din sectorul public?
Ne izbim zilnic de un clișeu care a început să domine discursul public: „statul e slab!”. Pe de o parte, asta sună bine, după deceniile dictatoriale care au marcat istoria țării de la Carol al II-lea și Antonescu până la Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. Am tot avut un stat tare apăsător, numai bun să sufoce libertățile civile, să strivească individul și să sterilizeze vâna creativă a elitelor, obligate să se alinieze ideologic la o viziune totalitară, etnocratic-fascistă sau național-comunistă. În loc să ne reprezinte pe toți, statul acela ne bântuia viețile ca o fantomă fără chip. Și pentru că nu există putere neîntruchipată, ea se concentra în figura succesivilor dictatori, care dispuneau arbitrar de soarta unor milioane de sclavi.
Pe de altă parte, statul slab la care ne referim – pe care un fost președinte l-a botezat „omul gras” – are prea mulți slujitori și prea puțină autoritate. Un stat slab, rezultatul paradoxal al „obezității” administrative, nu-și îndeplinește cum trebuie misiunile suverane, de la asigurarea ordinii publice și aplicarea legii până la calitatea serviciilor din educație, sănătate, apărare și la politicile fiscale.
Dacă statul nu e puternic și simultan democratic, atunci noi toți, ca subiecți civili ai contractului social, ne simțim descoperiți, lipsiți de siguranța elementară, împinși către soluțiile individualiste care distrug coeziunea comunitară și răspândesc germenii pesimismului.
După represiunea comunistă, cu tot cu violența ei arbitrară și propaganda ei deșănțată, regăsirea libertății a pretins contestarea unui stat prin definiție abuziv. Parcă-l aud pe Ion Iliescu, primul președinte al tranziției, care se plângea că „Poliția” de prin 1992-1993, plină cu foștii milițieni din regimul chipurile abolit, se simte „timorată” și, prin urmare, nu-și poate face cum trebuie datoria!
O timorau, pur și simplu, drepturile civile recâștigate de români, adică situația stranie în care un sectorist analfabet nu mai are căderea de a teroriza după cum îl taie capul o stradă întreagă…
Două lucruri n-am reușit în deceniile postcomuniste. Să punem bazele unui stat minimal și să profesionalizăm serviciul public. Două obiective interdependente! Nu poți obține un stat suplu și eficient fără profesioniști și digitalizare.
În loc să educăm o castă de funcționari publici inamovibili, care câștigă mai puțin decât în sectorul privat, dar au garanția stabilității pe post, noi am creat o nouă nomenclatură formată – cu mici excepții – din oamenii care nu se calificau pentru posturi în economia liberă și nici nu au trecut prin concursuri severe. Ei au populat structurile statale ca absolvenți ai „particularelor”, cu pile de la partidele rotite la guvernare și misiunea de a servi nu atât cetățenii, cât grupurile de interese care finanțează liderii formațiunilor politice.
Chiar și atunci când UE ne-a impus – pentru a garanta independența justiției – să acceptăm că măcar magistrații sunt inamovibili, ne-am ales cu o justiție nu mai puțin politizată și arondată feudal unor figuri de baroni (așa cum baroni găsim și în consiliile județene, în sistemul medical, în cel universitar etc.).
Neo-feudalismul administrației publice supranumerare, mediocru pregătite și politizate nu e un accident de parcurs, ci rezultatul unui consens social tacit. „Capitalismul de cumetrie” (cum îl numea același Ion Iliescu) se combină pervers cu elita de pradă a unei birocrații care sifonează bugetul statului prin felurite „suveici” și rețele de „familie”.
De ce ne-ar mira atunci faptul că progeniturile de bani gata ai parveniților de tranziție vânează cu precădere posturile din sectorul public?
Beizadelele nu caută asemenea poziții „manageriale” pentru că sunt mai bine plătite, ci doar pentru că numai de acolo pot conserva patrimoniul lor familial, folosind statul – și contractele sale – ca inepuizabilă pușculiță.
Care ar fi soluțiile
Toți cunoaștem soluțiile menite să ne scoată din actuala fundătură, olimpian patronată de fața bronzată a dlui Iohannis. O reformă administrativ-teritorială care să dezmembreze clanurile neo-feudale, prin apariția a 15 regiuni și comasarea primăriilor. Recrutarea funcționarilor publici prin selecție meritocratică și accelerarea informatizării. Totala depolitizare a administrației centrale și locale (cu excepția șefilor din vârful fiecărei structuri, care trebuie să poată răspunde în fața electoratului). Sancțiuni penale severe pentru cei care încalcă regulile europene de atribuire a contractelor publice. O evaluare pe cât posibil independentă a eficienței personalului din ministere, agenții naționale, companiile majoritar deținute de stat, consiliile județene. O lege (ca în Franța) care să înghețe fiecare al doilea loc de muncă din domeniul public, eliberat prin pensionare.
Din păcate, fără un președinte vizionar, un premier competent și o majoritate parlamentară reformistă, niciuna dintre aceste soluții nu va fi aplicată, ceea ce crește periculos tensiunea din adâncurile unei societăți frustrate, demotivate civic, în ruptură cu autoritatea publică și gata să o conteste, inclusiv prin votul pentru partide extremiste, pretins „anti-sistemice”.
Mai putem oare reconstrui o societate civilă capabilă să împingă partidele mainstream către această agendă care nu mai suportă amânare? Anul viitor – cu seria lui crucială de alegeri – ne va da răspunsul, dacă vom reuși să-l articulăm, fie și în ceasul al doisprezecelea, după tristul obicei al pământului.
