Iohannis, ultimul an. Bilanțul unui președinte care a făcut praf renumele bunului simț sibian mai tare decât toți vânzătorii de brânză proastă din București

Klaus Iohannis a venit ca președinte pe un val de ostilitate populară împotriva ideii de președinte-jucător și călărind o explozie imatură anticorupție. A venit și ne-a adus pe toți cu picioarele pe pământ, într-o manieră maxim insolentă. Cum e în ultimul său an, să-i facem un bilanț.

Sunt mai multe feluri de bugetari pe lume. Sunt bugetarii ăia mici, nu spectaculos plătiți care țin sistemul în picioare. Ar trebui respectați, dar nu sunt. Sunt apoi bugetarii care o freacă pe bani buni, se instalează în birouri ca niște mici tartori și lucrează doar pentru ei și familie, sunt o minoritate, dar sunt o problemă. Iohannis intră în a treia categorie de bugetar, una hipertoxică: ultraindividualist, expert în muls sistemul de privilegii, facilitator de businessuri pentru cine trebuie.

Iohannis nu e un individ, e reprezentantul unei subclase sociale, mică și influentă – amestec de bugetar, lobbyist, cu filozofie de ultracapitalist pe banii statutului și cu salariu de bancher. Tot aici intră și judecătorul pensionat la 40 de ani și îmbuibat bine în continuare cu funcții universitare, și polițistul tânăr pensionar mare boss de poliție locală, și fostul sereist verde, și el pe la 40, care se apucă de scris memoriile și de făcut bani din imobiliare și fonduri europene. 

Iohannis este exponentul României „speciale”, nu „normale”, așa cum se lăuda. Iohannis este esența pensiei speciale. În mandatul lui, România s-a încărcat cu o clasă de turbo-bugetari care sunt plătiți anual cu veniturile unui orășel întreg.

Spuneam că Iohannis a adus multă lume cu picioarele pe pământ. În primul rând, tot acel val frumos și liber, cu gânduri anticorupție, cei care au și ținut dreapta la putere (deși PSD tot câștiga alegerile). Prințipurile înălțătoare au ținut toate de anticorupție. 

În mandatele lui Iohannis, anticorupția s-a democratizat. Corupție sigur c-a rămas, însă lupta cu ea a revenit cu picioarele pe pământ, adică s-au mai prins și unii pești mari, însă, în general, preocuparea a fost să se facă din anticorupție un nou sistem de dregătorie: avem boieri paharnici, logofeți, vistieri, nu prea mai avem judecători și procurori. Există în continuare greșeli flagrante, există și adevărate orori justițiare (judecători șpăgari care scapă fără probleme, sentințe date aiurea, precum cele în care minore de 11-12 ani sunt acuzate că s-au îmbrăcat provocator și au consimțit abuz sexual), dar ce avem sigur este o clasă de pensionari energici plătiți mai ceva ca-n sistemul bancar din SUA.

Iohannis seamănă cu Dragnea

Cei doi seamănă mai mult decât le-ar plăcea fanilor să recunoască. Sunt vătafi-administratori dominanți ai unor provincii românești, fiecare cu specificul ei. Sigur că Teleormanul, rămas în urmă economic, a produs un rechin mai rudimentar, un „cumătru” precum Dragnea. Iar Sibiul, o provincie spilcuită care ține la imagine, a produs un prof de fizică înnebunit de privilegiul de a-și plimba BMW-ul cât un iaht prin centrul vechi. Însă, în esență, geneza politică e aceeași: șmecheri locali propulsați în vârful statului fără să înțeleagă ce înseamnă să fii om de stat. Și uite așa, Bucureștiul politic a devenit scenă pentru conflicte între clici și pile de provincie, unele mai de gherțoi din zone sărace, altele cu guler alb de Transilvania.

Dragnea a venit pe un val de speranță reală de redistribuire dinspre electoratul de stânga. Dar a făcut totul praf de dragul unor coterii personale. A dat din gură aiurea și cu taxarea corporațiilor, și cu taxarea bogaților în timp ce le-a dat și mai multe facilități. 

Dragnea ne-a arătat și că anticorupția este doar o formă eficientă de tăiat porcul: stai cu Kovesi, Coldea, Ghiță și alții ca ei, ți-ascuți cuțitul și mănânci ceva pe muzică bună. 

Când ne-a arătat Iohannis cu adevărat cine e

Până la urmă, anticorupția oportunistă și proiohannistă l-a și executat scurt pe Dragnea înainte de alegeri, curățând drumul pentru un al doilea mandat lejer al lui Iohannis. A fost unul dintre momentele cele mai periculoase pentru democrația din România. Și a fost și o mostră despre cine e cu adevărat Iohannis. Un funcționăraș cu aparență de crupier care, în spatele zâmbetului, are porniri dintre cele mai bădărane. (Evident, nu să-l apăr pe Dragnea e ideea, tip care putea fi investigat pe bune pentru bani serioși luați, nu închis pentru niște fapte ridicole, când le pui în ansamblul practicilor politico-administrative de la noi. Tot ridicolă a fost și faza cu „instigarea la vot” la un referendum, unde a existat „intenția de tombolă” la același Dragnea).

Candidatura lui Iohannis pentru al doilea mandat a umplut de noroi 90% din presa cumpărată să-l susțină, presă care a acceptat fără mari grețuri timp de 10 ani faptul că acest tip nu acordă interviuri, doar face câte o conferință de presă unde răspunde cui vrea, la ce vrea. Așa cum ușor s-a trecut și peste felul în care a luat sute de mii de euro pe o casă care a ajuns extrem de dubios în posesia familiei (lucruri dovedite în instanță, dar lăsate așa).

Așa cum ușor se trece peste faptul că tot felul de prieteni au beneficiat de apropierea de președinte și de pasiunea lui pentru mașini, golf și plaje americane, pentru a-și dezvolta afacerile. Societatea civilă l-a menajat, o parte din presă l-a menajat.

Am obținut o creatură antidemocratică, de o nesimțire legendară, din mandatul căruia nu-ți poți aminti nimic nici dacă faci ședințe de recuperare a amintirilor prin hipnoză.

Acum, PNL-ul are un plan ridicol, după cum a scris Cristian Andrei în Libertatea, să-l împingă pentru noi dregătorii la nivel european și să-l pună pe Ciucă președinte interimar. Zvonul a fost probabil scăpat de PSD ca să-i facă de râs pe ăia de la PNL. Președintele Ciucă ar fi chiar piesă de mobilier. „Dulapul” lasă moștenire o „noptieră”. Măcar Iohannis ne mai enervează cu câte o excursie. Ciucă nu e în stare să ne enerveze nici măcar când aflăm că a plagiat, ca multe alte cătane nesimțite pe la noi, într-un doctorat.

Alți aplaudaci îl vedeau șef NATO acum câțiva ani, acum e văzut cu șanse la Consiliul European. Și are șanse. Iohannis nu a arătat decât un singur mare talent: e înnebunit după protocol. Deci va ști să zâmbească și să dea mâna la orice nivel. De un singur lucru trebuie să avem grijă, dacă îl plasăm la nivel înalt în UE: să nu-i închirieze vreun grup de lobby un teren de tenis și unul de golf prin Qatar, că-l putem declara pierdut.

În felul lui rece, Iohannis a reprezentat cu succes o clasă subțire de oportunism fără scrupule românesc: fac ce fac, dar fac pentru mine și ai mei, trag cât pot, mă furișez și nu răspund în fața nimănui. Totul cu o morgă de mare târgoveț sibian.

Renumele bunului simț sibian a fost făcut mai praf decât camarilele de vânzători de brânză proastă din București, numiți și ei „sibieni”.

În fine, un lucru care ne spune totul despre acest personaj: a ținut blocat peste 25 de ani postul de profesor de fizică într-un liceu din Sibiu. Nu știu, dați-i orice funcție pe la UE, numai să nu se întoarcă în învățământ, este singurul lucru pe care mi-l mai doresc de la acest președinte.